… și care a ajuns să scrie
Era cea mai mică dintre frați. Timidă, tunsă bob, plus un breton scurt care îi scotea în evidență ochii mari și negri.
Nu își aducea aminte cu exactitate momentul în care s-a decis ce o să se facă atunci când va crește mare. Îi surâdea, la un moment dat, ideea de a se face arheolog.
Se și vedea cu mâinile jucându-se în țărână, în pământ, cu lopeți mici și tot felul de perii cu care îndepărta praful. Se vedea scoțând la iveală artefacte prețioase. Obiecte care nu mai văzuseră lumina zilei de nu se știe când.
Abia când a mai crescut a descoperit că artefactele erau în interiorul ei. Că le putea scoate la iveală prin intermediul scrisului: cu stiloul ei preferat, pe filele unei agende cu pisici.
Amintiri sau artefacte
Artefactele ei erau amintirile legate de copilărie și de tatăl ei, de rudele sau vecinii care își puseseră amprenta asupra ei, când era copil.
Ca adult, în prezent, adora să le aștearnă pe hârtie, să le dea glas iar. Să le dea viață acelor persoane pe care le îndrăgise atât de mult și de la care învățase atât de multe:
- De la tatăl ei deprinsese pofta de a mânca ceva bun, de a se bucura de bucatele din farfurie, alături de un păhăruț de vin roșu. Nu degeaba se spunea că neamul lor e neam de pofticioși;
- Pe de altă parte, de la doamna Viș, fosta învățătoare a mamei ei, învățase ritualul de a bea cafea în compania prietenelor. „Ca fetele”. La o mică bârfă. Mai ales că locuiau într-o comunitate mică, în care era greu să ții un secret;
- De la mama ei învățase răbdarea de a toca cu un cuțit nu prea ascuțit legumele și carnea pentru salata de boeuf de Anul Nou;
- De la bunica din partea tatei învățase cum se face țuica la cazan, cum se testează tăria licorii și cum trebuie menținute flăcările;
- De la unchiul Aurel, fratele mamei, învățase perseverența. Omul jucase la loto zeci de ani la rând, fără să câștige marele premiu. Însă el avea un noroc ireal în a găsi obiecte pierdute pe stradă. Printre ele se afla și un mic inel de argint pe care i-l dăruise nepoatei.
Nu regretase niciodată că nu a devenit arheolog când a crescut. Ba chiar descoperise, în timp, că o parte a meseriei pe care și-o alesese, cea de jurnalist, includea și un fel de activitate înrudită cu cea de arheolog.
căuta în imaginația ei, la fel ca un arheolog
Săpa adânc în sufletul altor oameni, punându-le întrebări, și scria apoi articole, interviuri.
Săpa adânc în sufletul ei și scria povestiri scurte. Textele erau publicate în diferite reviste online. Totodată, săpa adânc în imaginația ei și scoatea la iveală personaje, povești întortocheate, pe care le citea familia ei.
Avea o meserie frumoasă. De puțin timp, se înhămase pe un drum nou. Spera ca acest drum să o ducă pe calea pe care să-și poată crea un nume de scriitoare.
Tot ce voia era să scrie povești. Să creeze lumi noi plecând de la locuri vechi, voci noi și personaje pline de viață.
Să scrie plecând de la persoane care au existat în copilăria ei, așa cum fuseseră tatăl ei, doamna Viș, bunica ei, unchiul Aurel și mulți alții.
Leave a Reply