creative writing
-
„Atomi Lambada și un câmp de forță” este un text mai vechi, scris în aprilie 2023. Probabil că deliram. Nu era posibil ca lucrurile să se termine astfel. Dar în timp ce păpușa mea (una dintre puținele mele păpuși) din copilărie, botezată Mirela, blondă, cu ochii albaștri, cu o rochiță cu volane de culoarea bobocilor…
-
„N-am avut plasă pentru tine, tată” este un exercițiu mai vechi, scris în mai 2022, în urma unui atelier de scriere creativă. Tema de la acel moment a fost o povestire căreia să i se potrivească titlul „Scrisoare către tatăl meu”. Eu am optat să ficționalizez mult din această scrisoare. Tatăl meu frumos, Am așteptat…
-
Acum doi ani, am participat (în calitate de cursant) la un atelier de microficțiune la Fundația Calea Victoriei. Și chiar dacă am lipsit la câteva ateliere din seria aceea, tot am reușit să scriu ceva foarte scurt, o microficțiune pornind de la o temă dată pe un bilețel. Ca la loterie. Recunosc, să scriu microficțiune…
-
Nu mai țin minte care a fost perechea de cercei de la care a pornit toată nebunia asta, toată avalanșa de culori. Poate să fi fost perechea de cercei de aur primită în dar prin clasa a opta de la nașa mea de botez, când am împlinit 14 ani. Ori poate a început mai târziu,…
-
Aș putea să-ți spun o întreagă poveste despre familia ta, Florence, micuță floare judecând după cum au evoluat, de-a lungul anilor, stările cățeilor de usturoi din bucătăria noastră, a mamei tale, de fapt. N-are rost să ți-o descriu acum pe mama ta, dar cu siguranță erai prea mică să-ți mai amintești cum găteau părinții tăi…
-
O să întârzii din nou. Stau după tata. Aștept să iasă din baie. Se bărbierește. Se dă cu apă de colonie dintr-o sticlă înaltă și roșie. Mă gândesc că iar o să întârzii la școală. E joi. Sunt clasa a opta. Prima oră am fizică. Tata e ca o mireasă. Așa îi spune mama de…
-
Gustul amărui și pregnant al vișinelor din acele borcane cu dulceață pare să declanșeze o explozie în creierul ei. Pâinea moale și caldă e precum o plapumă confortabilă și ușoară – pilotă, cum îi zice în ziua de azi. Nu precum plapuma grea, umplută cu lână, cu care era nevoită să se învelească în copilărie.…
-
Cu ochii la soare, ultima noastră zi pe pământ ar fi o notă muzicală. Sunetul unei clape un pian ce se odihnește pe o podea. Podeaua e de fapt un parchet care scârțâie sub tălpile noastre. Suntem amândoi desculți. Dansăm îmbrățișați un ultim dans la parastasul unui soare despre care nimeni nu are ceva bun…
-
Tălpile-mi dansează pe nisipul umed. Valurile mării îmi mângâie gleznele. M mă ține de mână, mergem pe plajă minute în șir, de parcă am fi la capătul lumii așa cum o știm deja. De parcă soarele ar înceta să ne mai lumineze fețele la acel răsărit ce nu va mai fi. Nici noi nu vom…
-
Praf pe uliță. Papucii mi se afundă în colb. E cald, e vară. Mamaia mă așteaptă în curte, pe patul de afară. Mă așez lângă ea, pe salteaua umplută cu paie. E tare. Vântul adie printre frunzele dudului, știu că mamaia a venit de la ai lu’ Țânțaru. Ea scoate din buzunarul șorțului de bucătărie…