Proză publicată pe www.litero-mania.com, platformă literară independentă, în numărul 169-170 din iulie 2020.
Se pregătește să iasă pe poarta masivă de fier. E o seară de toamnă rece și mohorâtă. S-a întunecat de ceva timp afară, însă asta contează prea puțin acum. Nici nu-și dă seama că e în fața unui dor.
Înainte să iasă pe ușă, își luase cheile dintr-un cui fixat în tocul ușii din hol și își pusese o șapcă îmblănită, care îi acoperea parțial părul des și argintiu.
Tot des era, însă nu la fel de argintiu ca acum,când fata cea mică își trecea mânuțele prin părul lui, când o punea să îl usuce cu foehnul, după baie. O ruga atunci să îl usuce în creștet, unde firele erau dese și aerul cald al aparatului pătrundea cu greu. Îi e dor de părul lui.
Jacheta lui portocalie
Ieșise în stația de autobuz, care nu era departe de curtea lor. Se îmbrăcase gros, pentru că nu știa cu exactitate când urma să ajungă autobuzul în sat.
Așa că pe lângă căciulă, își luase, prevăzător, și o jachetă portocalie și reflectorizantă, cu un strat îmblănit pe dedesubt. Era perfectă pentru iernile aspre de la țară. O purta mai ales când era nevoit să spargă lemne în curte, înainte de a le aduce în casă într-o lădiță de plastic.
Acum nu se grăbește. Știe că autobuzul în care se află fata lui cea mică va sosi în cele din urmă. Important este că ea vine acasă. I-a aprins deja de câteva ore bune focul în soba din camera ei – cea mai călduroasă din toată casa, pentru că nu are niciun perete spre exteriorul casei.
O sobă bună, era mulțumit de ea
A aprins focul încă de la amiază, cât mai devreme, pentru ca pereții să aibă timp să se încălzească. E o sobă bună și e mulțumit de ea. Nu de puține ori el a făcut pe jarul din interiorul sobei carne la grătar. Pui, porc sau pește. Fumul și aromele se împrăștiaseră în toată casa.
Aura coboară din autocarul Isuzu și pășește pe asfaltul de la marginea șoselei late. Inima îi bate cu putere. Chiar dacă este semiîntuneric, reușește să îl vadă pe tatăl ei care o așteaptă în stația de autobuz.
O bancă lungă de fier și un acoperiș de tablă emană comunism prin toate șuruburile și punctele de sudură. Ansamblul de fier pare că abia reușește să își mențină echilibrul. Totuși, rezistă în aceeași poziție de zeci de ani, de când Aura era copil. Chiar și de stația asta îi e dor ei astăzi.
I-ar recunoaște geaca portocalie oriunde în lume. Chiar de-ar fi nevoită să-l identifice pe tatăl ei dintr-o mie de oameni.
Îl salută scurt cu un sărut-mâna și pornesc amândoi spre casă, pe trotuarul care ar fi trebuit să fie luminat din loc în loc de becurile de pe stâlpi. I-a fost dor de el, dar nu-i spune asta.
Stâlpul de la colț și un alt tip de dor
Când era copil și pica, din diferite motive, curentul electric în sat, Aura îl însoțea pe tatăl ei pe același trotuar. Mergeau până la un stâlp de la colțul de vizavi de gardul grădinii lor. Pe acest stâlp se afla o cutie metalică uriașă, pe care o vedea ca pe un panou special de comandă.
De la acest panou, tatăl ei seta ora din zi și din noapte la care becurile de pe stâlpii din întregul sat prind viață.
Auzise cuvinte precum „iluminatul public”. Copila nu înțelegea prea bine ce înseamnă și cum de știu becurile să se stingă la cinci dimineața vara și să se aprindă la patru după-amiază iarna.
Ochii lui mici sunt acum îndreptați spre raza de lumină pe care o proiectează lanterna din mână. Sunt atenți la gropile din trotuarul crăpat, iar Aura încearcă să nu calce în vreo baltă.
Lanterna le luminează pașii, în timp ce tatăl și fiica se apropie încet de gardul casei lor. Chipul lui este serios, iar Aura îi vede doar profilul și nasul ascuțit și drept.
I se părea că are un chip asemănător cu al căpitanului Picard
După ani buni de la acest drum, când el o aștepta în stația de autobuz din Naipu și după multe alte drumuri făcute de ea la spitalul unde era internat, Aura își va spune că, din unele unghiuri, chipul tatălui ei semăna cu cel al căpitanului Picard.
Nu putea să își explice alăturarea dintre cei doi. Însă atunci, în acele seri de vineri sau sâmbătă, în care el o aștepta să coboare din autobuz, se bucura nespus să îl vadă. Așa solid cum îl făcea să pară jacheta aia portocalie pe care habar nu avea de unde o primise tatăl ei.
Uitându-se la mâna cu care ținea acum lanterna, își aminti că i se păruse fascinant în copilărie că el avea mâinile veșnic curate și îngrijite. Mâini curate chiar și după ce el repara motorul sau altă piesă de la Dacia lui.
Televizoarele din lemn erau ca niște jucării uriașe
Îi urmărise de zeci de ori mâinile când desfăceau cele câteva șuruburi în care era fixat capacul uriaș al vreunui televizor alb-negru.
Pentru Aura, televizoarele din lemn erau ca niște jucării uriașe în care se ascundea un tub de sticlă unde se năștea magia.
Văzut din spate, tubul era legat la o placă cu tot felul de „circuite” și „tranzistoare” – cuvinte pe care le auzea în treacăt.
Când el desfăcea capacul uriaș, copilul simțea cum în fața lor se deschidea o fereastră spre un univers. Era un univers plin de cabluri, lămpi, butoane și urme lăsate de pistolul de lipit. Uneori, își găsea locul în acest univers și un șoricel care murise electrocutat.
Cu o pensetă uriașă, tatăl ei îl scotea dintre piesele televizorului care se dovedise a fi o capcană mortală pentru micul animal. După ani de zile, ei îi este dor inclusiv de universul ăsta al televizoarelor defecte.
De cum au intrat în casă, tatăl Aurei avusese grijă să bage galoșii sub o masă de la intrare. Geaca și-a găsit odihna într-un cuier fixat în perete, din camera de trecere pe care o numeau sală.
Ca întotdeauna, el îi spusese că i-a făcut cald în cameră și că la masă se va ocupa de grătar. Și tot ca de fiecare dată, o întrebase dacă nu ar vrea o vișinată înainte de masă.
Foto de Brett Sayles: https://www.pexels.com/photo/reflection-of-a-man-2380610/
Leave a Reply