Proză publicată pe www.litero-mania.com, platformă literară independentă, în numărul 229-230 din decembrie 2021.
Chiar dacă ar fi de dorit să nu aibă loc acest eveniment trist în viața unei femei, se întâmplă totuși ca tatăl ei să nu mai aibă multe zile de trăit.
Un telefon scurt nu face decât să-i reamintească Floricăi, fiica cea mai mică dintre cei trei copii ai lui Carol, că e momentul să meargă acasă, în provincie, și să-i spună adio. Ascultă vocea fratelui ei, Paul, care îi spune că nu mai are mult timp la dispoziție. Du-te mâine la el, accentuează bărbatul.
După apelul telefonic, serile de vineri nu vor mai fi niciodată ceea ce au fost.
Chiar și atunci când ea le zâmbește colegelor de serviciu cu care a ieșit în oraș, pentru a sărbători Ziua Femeii, nu e deloc fericită, pentru că știe că sarcina pe care o are de îndeplinit sâmbătă nu e deloc ușoară.
De fapt, ceva începe să îi foreze în inimă, de îndată ce închide telefonul.
Calupul de reclame pe care șefa departamentului îl proiectează, de pe YouTube, pe unul dintre pereții restaurantului crește durerea Floricăi cu fiecare apăsare pe butonul play.
nu va mai trăi până la următorul Crăciun
Urmărește o reclamă la Coca Cola. O familie se află la masa de Crăciun și membrii ei își toarnă suc în pahare. Actorii mănâncă, Florica înghite în sec. Speră să nu observe colegele că are lacrimi în ochi. Carol nu va mai trăi până la următorul Crăciun.
Fiica cea mare, Elena, nu dă niciun semn în seara aceea, chiar dacă amândouă știu ce urmează să se întâmple cu tatăl lor. Niciuna dintre ele nu vrea să deschidă subiectul.
El plutește deasupra întregii familii încă din ianuarie, la fel ca umbra deasă a frasinului în care tatăl a agățat un leagăn făcut de mâinile lui din cinci șipci date cu vopsea bleu și două curele de transmisie de la un tractor vechi.
Fiica cea mică își stăpânește tristețea. În fața colegelor folosește o mască croită rapid, pe care și-o lipește peste masca de mezin al familiei.
Mâna din ce în ce mai rece
Nici măcar a doua zi Elena nu o sună. Florica și-ar dori să nu se înfurie pe ea, nu acum când atinge mâna din ce în ce mai rece a tatălui lor.
Ar vrea să fie amândouă lângă patul lui; să îi aline amândouă durerea și să fie mai puternice împreună, una pentru cealaltă. Pentru zilele care vor veni, când el nu va mai respira.
Florica se află în camera de la șosea, lângă pat. Reușește să șoptească un sărut-mâna pe care nu e sigură că el îl aude. Se află lângă tatăl ei de mai puțin de un minut.
Ochii lui, cu pupilele lăptoase, lipsite de strălucire, îi urmăresc fiecare mișcare. Carol deschide gura, își umezește buzele uscate cu limba și izbutește să o întrebe: Elena a venit?
Chiar și atunci când toate rezervele de calm se adună în Florica, știe deja că în masca ei a apărut o fisură adâncă, precum o falie care nu mai poate fi închisă, indiferent de ce ar face.
Pentru că Elena, ca o daltă bine plasată în cel mai vulnerabil loc al fiicei mai mici, îi umbrește chiar și această amintire: ziua în care îl vede în viață, pentru ultima dată, pe tatăl lor.
Iar el își umezește buzele, cere puțină apă și întreabă când vine Elena. Dalta lovește din nou, fisura sapă în masca fiicei mai mici, întrebarea revine pe buzele muribundului sub alte și alte forme, până când masca se sparge cu o daltă în mii de bucăți, lângă cadrul patului.
Foto de Stefan: https://www.pexels.com/photo/distressed-mask-on-wooden-floor-artistic-close-up-33751117/
Leave a Reply