Proză publicată pe www.litero-mania.com, platformă literară independentă, în numărul 173 din septembrie 2020.
D-alea bune, d-alea bune are moșu’ Pandelică! Pixuri cu gel, leucoplast cu rivanol, șervețele umede, marcatoru’ permanent, ace de cusut, ace de siguranță, forfecuțe, pile de unghii, suport de buletin, alifie chinezească.
Urcă în tramvaiul 32 la fel ca în fiecare dimineață, cu geanta plină și cu o cămașă albă, curată. Pantalonii negri, tot curați, sunt călcați de aseară. Are același repertoriu. Vinde aceleași produse. Își spune moșu’ Pandelică. Are 75 de ani și puțini știu că îl cheamă, de fapt, Costică.
Cei care fac zilnic naveta cu tramvaiul 32, dinspre depoul Alexandria spre Piața Unirii – și în sens invers – îl cunosc prea bine după vorbele cu care își face reclamă.
Unii cumpără pachete de șervețele – trei la un leu – și îi mulțumesc. Alții, dornici de socializare, intră în vorbă cu el. De obicei, vorbesc despre obiectele pe care le vinde.
Urcă în fiecare dimineață în tramvai de la aceeași stație: Piața Regina Maria. Își prezintă cu entuziasm toată gama de produse. Le ține într-o geantă neagră, de poștaș, imitație de piele. D-alea bune, d-alea bune! De la moșu’ Pandelică! Pixuri cu gel.
Părul alb, tuns scurt și proaspăt spălat, îi sporește credibilitatea în fața clienților din tramvai. Ochii mici și sclipitori sunt mereu atenți la călători, la cel mai mic gest ce ar trăda faptul că vor să cumpere ceva. El nu vinde orice prostii. Vinde obiecte utile.
Nu știi niciodată când ai nevoie de un pix cu gel sau de un marcator permanent, mai ales că mulți studenți și elevi circulă cu 32-ul, de toamna până vara.
Nu are probleme cu clienții, în ciuda traseului pe care l-a ales. Merge până la Piața Unirii și înapoi. Niciodată mai departe de Piața Regina Maria, cel mult până la Piața Chirigiu.
Le vorbește călătorilor politicos și nu-i agasează, așa cum a văzut că fac alți vânzători, prin alte tramvaie. El nu țipă și nu se grăbește. Doar ridică puțin tonul când tramvaiul trece printr-o intersecție aglomerată și se aud claxoane la tot pasul.
Păstrează o urmă de veselie în glas, când își spune pe nume și face reclamă – veselia este marca lui. D-alea bune are moșu’ Pandelică! Toată lumea știe asta în tramvaiul 32.
O singură dată a rămas fără cuvinte în fața unei călătoare. L-a redus la tăcere preț de un minut, poate chiar mai puțin. O femeie cu basma neagră și cu o bluză înflorată, cu mâneci lungi. Era prin 2001 sau 2002. El se urcase în tramvaiul 2, de la Apaca.
Era vară, iar în vagon erau 40 de grade Celsius. Pe atunci obișnuia să vândă brățări, iconițe, brelocuri și alte obiecte bisericești. Când ajunsese în dreptul unei femei, care ținea la picioare o sacoșă voluminoasă, din pânză neagră, rămăsese surprins de un gest făcut de ea. La început, nici nu o observase.
Abia după ce se strecurase pe lângă scaunul ei, făcându-și loc printre doi adolescenți care butonau telefoanele mobile, simțise ceva. Bătrâna îi pusese mâna pe braț. O atingere blândă, ușoară. O zvâcnire de aripi de fluture. Costică, tu ești? Ești chiar tu?
El nu îi răspunsese. Doar întorsese capul în direcția ei, să vadă mai bine cine îl atinsese. Aproape că își uitase numele mic, de când devenise „moșul Pandelică”.
Acum cineva avusese îndrăzneala să îi zică „Costică” de față cu cei din tramvai. Poate fusese o confuzie.
Totuși, bătrâna cu basmaua legată sub bărbie și zâmbet de suflet tânăr păruse să știe cine este și cum îl cheamă. Sunt eu, sora ta, Georgeta.
Trecuseră 50 de ani de când Costică plecase de acasă. Era copil, abia ce împlinise șapte ani. În vara aia se hotărâse să plece de acasă. Își pusese în gând că vrea altă familie. Și nimeni nu i-a stat în cale. A lăsat în urmă părinții și cele trei surori.
S-a dus să locuiască la un unchi, în Cucuruzu, nu foarte departe de satul natal. Și locuise, de la șapte ani, cu unchiul și mătușa lui. A avut viață frumoasă și trainică la ei, de când îl luaseră sub aripa lor. Nu reușiseră să aibă copii și Dumnezeu nu avea să le dăruiască moștenitori, oricât de multe acatiste ar fi dat pe la biserici.
Aveau, însă, pământ și vite multe, cai și porci. Și relații cu persoane importante. Lui Costică îi plăcuse mult gospodăria unchiului Ion de la Cucuruzu. Și îi mai plăcuse și libertatea pe care o dobândise pe moșia de aici. Cel mai mult îi plăcuse că unchiu’ Ion nici nu stătuse pe gânduri când fusese vorba să îl dea la școală.
Văzuse el că băiatul face repede socotelile la cârciumă la taică-su și că știe să dea rest. Costică plecase fără să se mai uite-n urmă. Le-a zis părinților că se duce să stea cu unchiu’ Ion și dus a fost.
Revederea cu Georgeta l-a tulburat. Au vorbit în tramvai până când au ajuns la depou, la capăt. În seara aia nu a putut să doarmă deloc. Nu știuse prea multe despre surorile lui: doar frânturi de bârfe auzite de la vecinii lui care mai treceau prin satul lui natal.
Georgeta îi spusese în acele minute, până la depou, care fusese viața ei. Mai bine că plecase să stea la Ion. Fusese o decizie înțeleaptă că unchiul și mătușa îl adoptaseră cu acte-n regulă.
Întâmplările de după plecare ar fi putut să-l afecteze pe bietul băiat dacă rămânea. Se spusese despre tatăl lor că era chiabur. Comuniștii îl bătuseră aproape în fiecare săptămână. Îi confiscaseră pământurile, lot cu lot.
Surorile mai mari s-au măritat, care cum a putut, ca să nu mai fie o gură în plus la masă. Costică, e bine că tu ai dus numele mai departe. Am auzit că ai trei nepoți…
Femeia cu basma neagră continuase să vorbească, dar el obosise deja. Tramvaiul se apropiase de depou.
Bătrânețea, îi mărturisise Georgetei, avusese alte planuri pentru el, unele care nu avuseseră legătură cu satul Cucuruzu. Planuri d-alea bune, cum îi plăcuse lui să zică.
Foto de Raduz: https://www.pexels.com/photo/man-sitting-on-bench-93573/
Leave a Reply