Borcanul cu povești

Fata lui Gogu Pascu este o proză publicată în secțiunea CREAȚII LITERARE – Proză scurtă a LITERNAUTICA (Revistă de literatură și alte mofturi):

Fata lui Gogu Pascu

Mă aflam pe ulița mare, care ducea spre digul din sat. Simțeam cum picioarele mi se afundau în colbul fin, ca într-un strat moale și pufos de zăpadă abia căzută din cer. Oricât de mult mi-aș fi dorit acum să fie iarnă, știam că mai era cale lungă până acolo.

Vara era în toi de mai bine de o lună, școala se terminase, iar eu deja visam la clipa în care mă voi reîntoarce pe băncile liceului. Pentru tata, Gogu Pascu, dorința mea de a merge la școală era de neconceput. Nu înțelegea de ce îmi place să învăț și refuza să îmi mai plătească studiile, oricât aș fi încercat să îl conving.

Așa făcuse și anul trecut, și în anul de dinainte, dar mama l-a făcut de fiecare dată să se dea pe brazdă – nu știu cum reușea ea. Până la urmă îl îmbunase și să îl făcuse să plătească taxa. Însă anul ăsta, tata părea mai înverșunat ca niciodată să mă țină pe lângă casă. O ținea pe a lui: că sunt cea mai mare dintre fete și că trebuie să am grijă de surorile mai mici.

Am crezut că se bucură amândoi că merg la liceu

În primul an de liceu am crezut că se bucură amândoi că merg la liceu, la București. Plecam săptămânal la oraș, încărcată cu merinde și cu niște bani de buzunar pe care îi drămuiam astfel încât să îmi ajungă până când mă întorceam acasă.

Din momentul în care am pășit dincolo de porțile liceului, am simțit că aici este cu adevărat locul meu. O clădire mare, impunătoare, cu ferestre mari și luminoase, adăpostea sălile de clasă. În fiecare clasă încăpeau 30 de fete din diferite colțuri ale Bucureștiului și din satele din vecinătate.

M-am îndrăgostit de cărți

Profesorii mă captivau de la primele cuvinte, plini de energie, iar materiile mi se păreau toate interesante. Eram bună – și încă sunt – la matematică, însă m-am îndrăgostit de cărți.

Citeam neîntrerupt, orice îmi picase în mână, iar biblioteca liceului devenise la scurt timp locul meu preferat, pentru că acolo puteam să evadez în paginile romanelor preferate.

Mă împrietenisem după câteva săptămâni cu bibliotecara, doamna Vasilescu, o femeie cochetă, blondă și tunsă scurt. Ea îmi împrumutase cărți inclusiv din biblioteca personală. Citeam nu doar lecturile obligatorii pentru școală, ci și romane pe care mi le împrumutaseră colegele.

La matematică eram cea mai bună din clasă, iar de multe ori îmi ajutam prietenele, explicându-le teoremele și formulele, ajutându-le la rezolvarea temelor – nu numai la calcule, ci și la alte materii.

Într-o zi, pe când o ajutam pe Ilinca să învețe, o bucureșteancă blondă și cu părul împletit în două cozi lungi, pe care o adusesem în vacanțe la noi, la Naipu, ea mi-a spus încântată, după ce a înțeles cum să aplice teorema lui Pitagora: „Paraschivo, tu ar trebui să te faci profesoară!”.

Am râs amândouă în hohote, eu pentru că îmi salvasem colega de la o posibilă corigență, ea pentru că găsise în sfârșit pe cineva care îi arătase cum e cu triunghiul dreptunghic și cu teorema.

Mi-a făcut cadou o carte

După ce am călăuzit-o pe Ilinca în toate formulele învățate la școală, la aritmetică și geometrie, și am scăpat-o de corigență, mi-a mulțumit.

La finalul anului școlar mi-a făcut cadou o carte pe care o cumpărase dintr-un anticariat și care apăruse de câțiva ani în librării – „Invitația la vals”.

Am desfăcut hârtia colorată în care era învelit darul ei și am citit cele câteva rânduri scrise de Ilinca pe pagina a treia: „Bunei mele prietene, Paraschiva, care a avut răbdare cu mine în toți acești ani. Bine că am scăpat de Pitagora!”.

Gândurile îmi zburaseră la răcoarea din sala de clasă și la foșnetul frunzelor copacilor de pe lângă liceul meu. Însă acum mă apropiam de casă și abia așteptam să ajung la umbra celor doi frasini din curtea noastră.

Puteam vedea deja acoperișul uriaș al cârciumii de care se ocupa tata, o clădire mare, înaltă, cu o ușă largă ce dădea într-o cameră cu câteva mese de lemn, acoperite cu fețe de masă țesute de mama.

Scrisoarea adusă de poștaș

Ca să pună capăt discuției noastre despre studii, pe care o începusem încă de dimineață, tata preferase să mă trimită la nașa Olteanca. M-am dus câteva ulițe mai încolo, să îi duc o scrisoare pe care o adusese poștașul.

Oricum, nici nea Stan, poștașul, nu era prea dornic să facă un drum pe arșița asta pentru o amărâtă de scrisoare, așa că s-a așezat la o masă și tata i-a umplut paharul cu rom.

Spre bucuria lui nea Stan, chiar ieri fuseseră aduse de la București câteva butoaie cu alcool de la distileriile „Bucur”. Tata se putea mândri din nou că băuturi fine ca cele din cârciuma lui nu se găsesc pe o rază de câteva sate.

Veselie mare în fața cârciumii

Când am intrat în curtea mare a hanului și am trecut de porțile străjuite de cei doi frasini groși, la umbra cărora îmi plăcea să stau să citesc diminețile, fără ca tata să mă vadă, am observat că era veselie mare în fața cârciumii.

Un lăutar din Țigănie – cătunul la care se ajungea pe drumul plin de hârtoape ce urca agale pe lângă cimitir – cânta o melodie de dragoste la vioara lui decolorată. Arcușul părea că abia rezistă să nu se frângă între degetele groase.

Bărbații de la mese băteau din palme, chiuiau, fluierau, iar sticlele de alcool treceau de la unii la alții, de parcă ar fi fost un ou încins pe care nu îl puteau ține în palmă și pe care erau nevoiți să îl dea mai departe.

– Nu mai veneai odată? Ce-ai stat atâta la Olteanca? Te-a ținut baba să te descoasă pe toate părțile!

Tata mă întâmpinase de cum intrasem în curte și nici nu apucasem să o cotesc spre casă, că mă și muștruluise cu prima ocazie. Și nici măcar nu stătusem atât de mult la nașa. Doar cât să beau un pahar cu socată făcută de ea, dulce și aromată, care aluneca ușor pe gâtul însetat.

– Treci la tejghea, că avem clienți. A venit unu’ de la București, nepot de-a’ lu’ popa Nae, cu un grup de prieteni. O să bea ăștia de-o să stingă! Până la ziuă o să le torn în pahare!

– Eh, și eu ce să-i fac?

– Nu fi obraznică, Paraschivo!

Prinsesem curaj

În ultima vreme, mai ales de când am început să vorbim iar despre întoarcerea mea la școală, din toamnă, prinsesem curaj. Îi răspundeam uneori la ordinele pe care mi le dădea.

Îmi plăcea să îi dau peste nas și să îi arunc și eu câte o replică tăioasă, că poate așa mă lăsa în pace cu nemulțumirile lui.

M-am dus spre tejghea, fără prea mare tragere de inimă. Norocul meu – dacă puteam să îi spun noroc – era că în cârciumă se murea de zăpușeală și toți clienții preferau să stea la mesele de afară, la umbra frasinilor.

Înăuntru măcar era mai liniște și nu mai simțeam fumul de țigară. Nu suportam să-i aud pe clienți cum vorbesc, mai ales după ce se îmbătau și gurile turuiau fără încetare, iar mirosul de la țigări și trabucuri îmi făcea greață.

Știa că sunt bună la calcule

Mama îmi zisese să nu mai fiu așa sensibilă și să îmi văd de treabă, să-i servesc cu băutură și să le încasez banii.

Știa că sunt bună la calcule și tocmai de asta prefera și tata să mă lase pe mine, dintre toate fetele lui, în spatele tejghelei. Făceam asta când el era prea ocupat să îi distreze pe mușterii. Știa că nu există riscul să le dau mai puțini bani ca rest.

Mă uitam la tata în timp ce le turna clienților veniți de la București tot felul de băuturi în pahare: țuică, vin, rachiu.

Ochii negri de sub sprâncenele dese aveau o licărire pe care rar o văzusem la tata. Se plimba printre mese, ciocnea un pahar cu sătenii. Îi întreba pe toți de vreo recoltă sau de vreo vânzare de vite sau porci, iar la final îi întreba ce să le dea de băut.

Acum era deosebit de preocupat, pentru că sosise în dimineața asta un grup de patru-cinci bărbați de la oraș. Erau bine îmbrăcați, după ultima modă, în costume subțiri de vară, cu pălării elegante, scoțând țigări din tabachere de argint. Îi urmăream pe furiș cum își aprindeau țigările, folosind pentru fiecare băț de chibrit mișcări sigure.

Chiar dacă nu mi-ar fi spus tata că sunt de la oraș, mi-aș fi dat seama că nu sunt de pe aici.

Bărbații de la noi nu se îmbracă așa când vin la cârciumă – poate doar când merg la biserică, duminica – și nici nu au mâinile și unghiile atât de curate.

Fotograful venit de la oraș

În timp ce îi dădeam restul unui moș care i-a cerut tatei mai devreme o țuică, m-am uitat pe furiș afară. Se întâmplase ceva care i-a făcut pe toți bărbații să se ridice de la mese.

Un tânăr pe care nu l-am mai văzut pe aici tocmai își fixase trepiedul de la un aparat mare de fotografiat în fața porților noastre.

Îl vedeam cum îi îndemna pe bărbați – săteni și nu numai – să se așeze la poză în fața cârciumii tatei. Erau toți adunați lângă o masă mare, plină cu sticle, pahare, sifoane, căni, farfurii. Pe un scaun, în capul mesei, unul dintre ei a pus o damigeană de vin adusă de cine știe unde.

Nea Stan, poștașul, nu a vrut să șadă la poză. Zicea că era prea bătrân să îi mai ardă de distracții de-astea.

Stătea undeva mai departe, la o masă, cu un alt pahar de rom în față, trăgând cu sete dintr-o țigară făcută din tutunul lui mărunțit, învelit în bucățele pătrate de hârtie de ziar. L

ăutarul nostru din Țigănie și-a lăsat vioara prețioasă în cutie și s-a așezat pe scaun, în mijlocul tuturor, cu picioarele depărtate.

Într-o mână ținea o sticlă de vin, iar în cealaltă un pahar, având în gură nelipsita-i țigară. La stânga lui s-au așezat doi bărbați dintr-un sat învecinat, care veniseră la vânătoare.

Nu înțelegeam ce fel de bucurie găseau ăștia doi în împușcatul animalelor sălbatice, mistreți și căprioare prin pădurile de lângă Naipu.

Tata avusese grijă ca paharele tuturor să fie pline

Și cu atât mai puțin nu reușeam să înțeleg plăcerea lor de a purta cartușele de la pușcă ca un brâu, peste haine, în fața tuturor.

Câțiva țărani, cu mustățile stufoase și pălăriile negre, cu fața brăzdată de riduri adânci și uscată de la soare și de la muncile câmpului, stăteau ceva mai în spate. Însă paharele nu le lipseau. Tata avusese grijă ca paharele tuturor să fie pline, că altfel nu dădea bine în poză.

– Vezi să prinzi și placa!

Am auzit glasul tatei când am așezat un pahar în bufet și am ieșit în pragul ușii să văd mai bine.

Era printre puținele dăți când îl vedeam zâmbind cu adevărat, pentru că el nu râdea niciodată când se afla în casă, alături de noi.

De obicei, avea doar acea căutătură veșnic încruntată, de parcă era tot timpul supărat pe ceva sau pe cineva. Sprâncenele lui dese și negre nu îi domoleau trăsăturile aspre.

Ba din contră, parcă șanțul dintre sprâncenele lui s-a adâncit de la o zi la alta. Mustața neagră și deasă, însă, părea că zâmbește și ea odată cu buzele lui.

Cârciumă comunală

Tata se bucurase ca un copil care a primit o bomboană. Totul pentru că știa că placa pe care era inscripționat numele lui va apărea în acea poză. Și era încântat mai ales pentru că în fotografie apăreau și bărbații de la oraș, oaspeții lui de seamă. „Cârciumă comunală” scrisese cineva cu litere mari pe primul rând, pe placa de lemn. Tata o comandase la Costel Țânțaru’ acum câțiva ani.

Plătise bani grei la acea vreme pentru ea, însă la final fusese mulțumit – am auzit-o pe mama spunând asta după ce el o agățase la intrarea în cârciumă.

Pe rândurile următoare se aflau alte câteva detalii pe care tata a ținut morțiș să le scrie cu vopsea omul pe care îl plătise:

„Cu tot felul de băuturi spirtoase ale DISTILERIEI «BUCUR»”.

Dedesubt, cu litere și mai mari era inscripționat numele lui, Gogu Pascu.

---

(Nevasta lui Gogu Pascu)

Se luminase de mult de ziuă și trezisem fetele ca să le pun la treabă. Pe Lila am trimis-o să aducă apă de la fântâna de lângă casa lu’ Tauc, ca să fierb fasolea cu ea.

Apa de la noi din fântână nu e bună de fiert fasolea. Am aflat asta în primul an, când m-am mutat la Gogu, înainte să mă mărit cu el.

Pe Angela am trimis-o să mulgă vacile. Știam că ar fi preferat să stea în casă, în fața oglinzii, și să își aranjeze toată ziua buclele șatene. Îi plăcea să își prindă funde în păr și să își coloreze buzele cu ruj roșu, adus de soră-sa de la oraș.

Se ceartă de dimineață până seara cu taică-său

Pe Paraschiva a trimis-o taică-su să stea la tejghea și să se ocupe de bani. Suprinzător, în dimineața asta nu și-au aruncat cuvinte grele. Sau poate că nu i-am auzit eu, pentru că am fost să dau la porci, în fundul curții.

De când a luat vacanță, Paraschiva se ceartă aproape de dimineață până seara cu taică-său Gogu. Eu sunt prinsă la mijloc între ei, încăpățânați ca doi catâri.

O nouă scrisoare

Ieri, nea Stan ne-a adus și nouă o scrisoare. Am fost surprinsă, recunosc, când am văzut că scoate plicul din geanta mare și neagră. Părea ticsită cu tot felul de pachete. Cine să ne scrie nouă o scrisoare? Deja mă cuprindea o stare de neliniște. Răspunsul l-am aflat repede.

Am recunoscut pe plic numele dirigintelui Paraschivei și atunci am început să mă dumiresc. Gogu a trimis-o la nașa, ca să nu fie de față când deschideam plicul. Cu toate că acum cred că i-ar fi plăcut și ei să vadă scrisoarea. I-ar fi plăcut să citească ce cuvinte frumoase a scris domnul Lungu, dirigintele ei, despre ea.

– Lasă, Ioana, o citim doar noi… Nu vreau să înceapă fata să își facă tot felul de vise și să i se urce la cap.

De cum am văzut-o că a ieșit pe poartă și a traversat șoseaua, am desfăcut plicul. Nu degeaba o trimisese bărbatu-meu Gogu la Olteanca.

Știa că baba o să se întindă la vorbă până află tot ce s-a întâmplat la cârciumă în ultima lună. Cine s-a îmbătat. Cine cu cine s-a mai bătut. După cine a mai venit nevasta la cârciumă. Cine e datornic și cine nu. Dacă ne descurcăm cu banii, dacă mai mergem la biserică.

Cea mai mare medie din clasa ei

„Domnule Gogu Pascu,

voiam să vă felicit personal pentru că aveți o fiică atât de pasionată de învățătură. Mi-a părut rău că nu ați putut veni în iunie la festivitatea de absolvire pe care am organizat-o. Paraschiva a terminat clasa cu cea mai mare medie, dar acest lucru îl cunoașteți deja.

Sunt sigur că vă mândriți cu fiica dumneavoastră, care a terminat școala nu doar cu cea mai mare medie de la clasa ei, ci din tot liceul de fete.

Din acest motiv, conducerea unității noastre școlare a decis să țină cont de rezultatele foarte bune la învățătură ale fiicei dumneavoastră și să vă micșoreze taxa pe următorul an școlar la suma de…”.

Gogu nu m-a lăsat să termin de citit scrisoarea în momentul ăla. Am reușit să i-o smulg din mână, pentru a o citi mai târziu. Ieșirea lui nu era ceva nou pentru mine.

Plicul alb de pe tejghea

Își pierduse răbdarea când văzuse că dirigintele amintise de taxa pentru studii. Cuta dintre sprâncenele lui Gogu se adâncise, iar privirea îi rămăsese ațintită pe plicul alb de pe tejghea.

Eram doar noi doi în cârciumă și aș fi vrut să mă lase să o citesc până la capăt. Clienții chefuiau afară, fericiți, strigându-l din când în când pe Gogu. Cereau să le mai aducă o sticlă de vin sau de țuică. Vocea îi rămase blândă când vorbi, chiar dacă eu știam că fierbe pe dinăuntru.

– Ioana, am mai vorbit despre asta. Nu o mai putem da la școală.

– Ai văzut cât de bine învață. Și știi că îi place cartea.

– Am hotărât deja. O să rămână acasă și o să facă ce îi spun eu!

– Gogule, crezi că dacă o ții în spatele tejghelei toată viața nu o să se mărite într-o zi?

Mi-a întors spatele și a ieșit din cârciumă, luând de pe rafturi o sticlă de vin roșu. De data asta nici eu nu mai puteam să îl înduplec.

Motivele lui Gogu de a nu o da la școală erau solide și nu aveau de fapt nicio legătură cu măritișul fetei.

Situația familiei noastre nu este deloc bună

Știam amândoi că situația familiei nu este deloc bună în prezent, mai ales de când prin sat începuseră să umble unii pentru a-i convinge pe săteni să se înscrie în partidul comunist.

Deși nu îi plăcea să recunoască asta, Gogu se temea. Puteam citi pe chipul lui neliniștea când îi povestea câte un bețiv, la cârciumă, că a’ lu’ cutărică devenise membru de partid.

Averea pe care o avea Gogu la acest moment, pământurile, casa și cârciuma, plus hanul și grajdurile erau un motiv în plus pentru a atrage atenția comuniștilor. Aveau ceva împotriva chiaburilor.

Dacă și-ar fi dat fata la liceu, la București, pentru încă un an de studii, asta ar fi atras atenția și mai mult asupra noastră.

Mi-a spus asta într-o seară, după ce fetele au mers la culcare. Îl lăsasem pe Gogu să facă primul pas, să îmi spună ce are pe suflet.

Știam că dacă încerc să îl forțez, se va închide și mai mult în el. Și tot în seara aia am stabilit că nu vom mai deschide niciodată subiectul și că pe Paraschiva nu o vom da în toamnă la liceul din București.

Foto de Suzy Hazelwood: https://www.pexels.com/photo/shallow-focus-of-letter-paper-1157151/