Borcanul cu povești

Proză publicată pe www.litero-mania.com, platformă literară independentă, în numărul 181 din noiembrie 2020.

Era ca o păpușică învelită în scutece albe. Se tot mișca. Dădea din piciorușe și din mânuțe. Dezechilibra pasărea care o ținea în ciocul lung, ca într-un hamac comod și imun la fenomenele meteorologice.

Cine era albinuța?

Atunci când a adus-o barza pe Aura, mamaie Georgeta a prins păpușica cu ochii mari și negri în șorțul mare de bucătărie. Purta în ziua aia șorțul. A prins-o ținându-l strâns de colțuri, ca să nu o scape. Sosise mezina familiei.

În cinstea fericitului eveniment, că aveau de-acum o nepoțică, femeia îi cinstise pe toți ai casei cu vin și cu țuică.

O cinstise inclusiv pe barză, care făcuse un efort uriaș pentru a aduce copilul în siguranță.

Asta îi povestea deseori bunica Aurei, mândră de modul în care îi dăduse o mână de ajutor berzei.

Stâlpul care găzduia cuibul de barză

Fetița crescuse și începuse să creadă în poveștile pe care i le spunea bunica.

Așa că nu mai mira pe nimeni că fata credea că pe ea a adus-o barza, chiar acolo, lângă stâlpul de iluminat. Lângă gardul casei. Era un stâlp pe care pasărea își făcea cuib în fiecare vară.

Pentru că mamaie îi spusese și că orice barză care se respectă trebuie să vegheze asupra pruncului pe care l-a adus pe pământ.

Aura avea opt ani, iar mama se putea bizui pe ea. O trimitea la cumpărături, la magazinele din sat, uneori chiar și de trei sau patru ori pe zi.

Înarmată cu un portofel și cu o sacoșă mare, pe care o umplea cu produsele de care avea nevoie mama, fata era ca o albinuță. De fapt, așa o și numise nea Radu Bărzoi: albinuța.

Bărbatul în vârstă de 65 de ani, un sătean pe care toată lumea îl angaja după vreo vijelie puternică, venise în vara aceea să repare acoperișul de tablă.

Avea el un secret pe care reușise să îl țină bine ascuns, în toți anii de când se cuibărise într-o casă, de pe lângă grădinița din sat.

Ca să nu dea de bănuit că stă pe case și se uită după fată, luase chip de om în urmă cu vreo opt ani și renunțase la ciocul lung de bărzoi.

Păstrase totuși o poreclă care să-i amintească de fosta lui viață petrecută lângă perechea înaripată care o adusese pe Aura. Și nu-și putea lua ochii de la albinuța lui.

Vedea ce făcea albinuța

Îi promisese berzei că va avea grijă de fată. Renunțase în ziua aia de septembrie la aripi, la zburat, la libertate. De acum, rostul lui pe lume era să supravegheze fata până când împlinea 18 ani.

Cocoțat pe casa în care locuiau Aura și părinții ei, cu un ciocan într-o mână și cu bucăți de tablă alături, nea Radu Bărzoi refăcea bucățile desprinse din acoperiș.

De sus, bărbatul vedea tot ce se întâmplă în curte. Vedea mai ales ce făcea albinuța. Când ieșea din curte, când pregătea sacoșa sau când uita ceva și se întorcea din drum.

Nu era zi în care nea Radu Bărzoi să nu afle ce face fetița. Să nu o vadă când merge la școală. Să nu-i spună cineva cât de bine învață ori dacă s-a îmbolnăvit albinuța.

Albinuța urca neobosită cele șase etaje

Anii au trecut, iar Aura a rămas tot ca o albinuță, plină de energie. Picioarele încă nu o trădaseră.

Urca neobosită cele șase etaje ale Spitalului Municipal pe scări, pentru că nu avea loc în liftul aglomerat. Ori pentru că nu mai avea răbdare să-l aștepte pe cel care urca doar la etajele cu număr par.

Mergea în vizită la tatăl ei. Salonul 17. I-a cumpărat o porție de ciorbă de perișoare de la restaurantul de lângă bloc.

Chelnerul i-a pus și o chiflă sau două și a legat punga albă, în formă de maiou, ca pe o fundă. Apoi a luat metroul până la spital.

L-a privit când mânca ciorba aburindă, care se păstrase caldă. Salonul s-a umplut de aroma ingredientelor din recipient. Îi făcuse și ei poftă. Tatăl ei avea darul ăsta, de a-i face pe alții să poftească la mâncare. Ce păcat că ea nu știa să facă ciorbe sau supe.

Când a ieșit din salonul bărbaților și a mers spre lifturi, s-a întâlnit cu un bărbat în pijamale gri. Un pacient ca oricare altul, un anonim. Ea nu l-a recunoscut, însă nea Radu Bărzoi a știut imediat că este albinuța lui.

Fetița pe care a adus-o barza

I-a recunoscut pașii. L-a luat prin surprindere că a văzut-o așa de tristă și de dărâmată. Mai tristă decât și-ar fi închipuit vreodată că o s-o vadă pe fetița pe care a adus-o barza.

Așa că într-o seară, după ce Aura plecase din salonul tatălui ei, s-a hotărât să o urmărească. A urcat pe heliportul spitalului și a luat, după mai bine de 30 de ani, forma de bărzoi.

Era hotărât să zboare după ea și să afle care este acel lucru care ar putea-o face fericită. Noaptea, în timp ce ea dormea, a vegheat-o. Și, pe căi doar de el știute, a aflat că cel mai mare vis al ei era să învețe să gătească.

Fata regreta că nu i-a dus tatălui ei o supă de legume, de regim, preparată de mâna ei. Însă mai avea un vis pe care îl aflase bărzoiul în serile când o veghea: ca tatăl ei să nu cunoască durerea, să nu fie nevoie iar de operație.

Se ruga seara ca tatăl ei să se facă bine

Se ruga, în felul ei stângaci de albinuță, după ce punea capul pe pernă, ca tatăl ei să se facă bine. După un timp, a uitat ce înseamnă să se roage, iar bărzoiul a aflat că tatăl plecase la Ceruri.

Cu ultimele lui forțe, deși știa că încalcă reguli vechi de când lumea, bărzoiul i-a dăruit fetei, albinuței lui de care avusese grijă când era copil, un vis special. Într-o noapte rece de noiembrie, a proiectat în mintea fetei o imagine.

Se făcea că tatăl albinuței trăiește, că ea se afla în sat, în casa parintească. În bucătărie, în visul Aurei, el mânca o porție de ciorbă de perișoare gătită de ea.

Se făcea că bucătăria se umpluse de aromele zarzavaturilor fierte, faianța de pe pereți se aburise. Iar tatăl îi spunea la final sărut-mâna pentru masă.

Foto de Charles Parker: https://www.pexels.com/photo/carefree-girl-spinning-in-park-5859315/