Proză publicată pe www.litero-mania.com, platformă literară independentă, în numărul 183 din decembrie 2020.
Apelul telefonic a venit la șase fără douăzeci, când abia se lumina afară. Vocea gravă a fratelui ei i-a spus ceea ce ea știa deja: tata nu mai e.
S-a îmbrăcat în singurele haine negre pe care le avea în șifonier – o pereche de pantaloni de la Orsay și o bluză cu dantelă, de la H&M – și s-a urcat în mașina de teren. M., iubitul ei, conducea pe străzile din București, atent la traficul din acea zi de luni.
O zi ca oricare alta
Georgiana privea îngândurată pe geamul Jeep-ului, mașina de serviciu a lui M. Orașul, cu blocurile lui gri, nu-i transmitea nimic special. Era o zi ca oricare alta.
Oamenii mergeau la serviciu, se urcau în metrou sau tramvai și își petreceau următoarele 8 sau 9 ore în clădirile de sticlă ca niște acvarii scumpe în care viețuitoarele se hrăneau cu rapoarte, deadline-uri, call-uri.
Când s-au apropiat de ieșirea din oraș, s-a gândit că a făcut drumul spre satul natal de atâtea ori, încât până la 31 de ani știa deja unde se află fiecare punct de reper important pentru ea.
Au ieșit din București, lăsând în urmă Autogara Internațională Rahova, o clădire galbenă, în mijlocul unei parcări vaste în care se aflau la ora aceea trei autobuze trase lângă niște peroane trasate pe asfalt, ca și când mâna unui copil uriaș s-ar fi jucat cu creta albă prin întreaga parcare.
Amintirile se contopeau
Pe măsură ce străbăteau alți și alți kilometri spre satul din Giurgiu, sub privirile tinerei se desfășurau în viteză, de ambele laturi ale șoselei cu două benzi, terasele și grătarele fumegânde din Mihăilești.
Era locul unde mâncase de-atâtea ori alături de tatăl și de mama ei, încât amintirile se contopeau acum într-una singură: cu Georgiana stând la o masă, în compania părinților, la terasă, cu o farfurie de carton în fața ei, în care se aflau patru mici bine făcuți și muștarul apos.
Au lăsat în urmă mirosul și fumul grătarelor de la șoseaua principală. Pe dreapta, prin geamul mașinii, se derulau câmpurile cultivate cu rapiță, porumb sau floarea-soarelui, pe care zăpada topită își făcea acum de cap, lăsând lacuri glaciare uriașe din loc în loc.
O mână care știe doar să producă gunoi
Unele câmpuri erau precum un covor pe care un copil răzgâiat și-a împrăștiat sacul cu jucării, pentru a-i face mamei în ciudă: pline de gunoaie de toate formele și culorile, pungi albastre de plastic, resturi de la tot felul de obiecte, PET-uri și multe alte amprente lăsate în urmă, din cine știe ce motiv, de o mână invizibilă uriașă care știe doar să producă gunoi.
Așa își imagina Georgiana că se născuseră gunoaiele pe acele terenuri agricole, din ordinul dat de vocea unui răufăcător, un mogul al camioanelor cu resturi murdare.
Și-a amintit de locul lui de muncă în acea zi
În secunda aceea și-a amintit cum, copil fiind, prindea frânturi din discuțiile tatălui ei și cum nu înțelegea pe atunci ce înseamnă „garda de mediu” și „amendă” dată primăriei, locul lui de muncă din acei ani.
Jeep-ul mânca în drumul său kilometru după kilometru, cu nesaț, iar acum Georgiana și M. se apropiau de comuna din care făcea parte satul ei.
Tânăra a privit atentă fosta brutărie de la intrarea în Ghimpați, răsucindu-se pe scaunul din dreapta pentru a o vedea mai bine.
Clădirea cu acoperiș foarte înalt, în formă de V răsturnat, ce semăna cu pensiunile din stațiunile de la munte, era de mai bine de cinci ani închisă.
Dincolo de geamurile care adăpostiseră cândva un restaurant, perete în perete cu brutăria, pe care îl frecventau cei din comunele din jur, nu se vedea nicio lumină, nicio mișcare.
Silaba „zi” din denumirea „MAGAZIN UNIVERSAL”
Au trecut rapid prin centrul civic – cum îl numeau părinții ei – lăsând în urma Jeep-ului o clădire comunistă cu două etaje și parter, pe fațada căreia se aflau și în prezent literele mari și albe care alcătuiau cuvintele „magazin universal”.
Tatăl Georgianei îi povestise că, înainte să se nască ea, locul lui de muncă se afla la etajul unu, în dreptul ferestrei de deasupra literelor „ZI”. Acolo repara el televizoare și aparate de radio.
Tânăra privi cele două litere și fereastra care trona deasupra lor. Inima ei se strânse în acea fracțiune de secundă, dar ignoră durerea. Se hotărî să spargă tăcerea:
— Hai că de aici nu mai avem mult.
Se gândi că ieri fusese ultima zi din viața tatălui ei și că ieri l-a văzut ultima oară respirând. Ce ciudată i se păru coincidența asta cu silaba „zi”.
Vechea școală generală
Peste câțiva kilometri, Jeep-ul a pătruns în micul sat, iar M. a redus viteza.
Terenul de fotbal din valea în care locuiau părinții Georgianei, cu tribuna lui gri și solidă, se proiectă pe pupilele fetei, dar ea nu-l văzu cu adevărat. Își întoarse capul spre stânga.
Vizavi de terenul cu iarba proaspăt tăiată se afla vechea ei școală generală. O năpădiră alte gânduri, văzând clădirea în paragină.
Prima zi de școală, când tatăl a dus-o de mână dincolo de poarta mică de metal, dincolo de monumentul eroilor cu soclul văruit și dincolo de stâlpii gardului dați cu var alb.
Acum școala i se părea bântuită, cu geamurile sparte și cu zidurile din care se iveau cărămizile roșii, despuiate de trecerea timpului.
Când mașina a făcut curba în ac de păr din centrul satului, pentru a putea intra în curtea părinților ei, Georgiana a recunoscut la colțul casei „steagul” de la biserică. Era imprimat cu fața unui sfânt – ori să fi fost fața lui Iisus Hristos? – , folosit atunci când moare cineva.
Știa că „steagul” se pune la stâlpul casei. Acum, însă, casa ei nu mai avea stâlp.
Foto de Romka: https://www.pexels.com/photo/woman-leaning-on-a-car-window-11981249/
Leave a Reply