Proză publicată pe www.litero-mania.com, platformă literară independentă, în numărul 217 din septembrie 2021.
În satul nostru este un tânăr care umblă întotdeauna desculț. N-am știut niciodată numele lui adevărat. E un bărbat înalt, uscățiv, care vorbește lent. Nu îl cunosc bine, însă ceva din chipul și modul de a vorbi mă face să mă gândesc la el ca la un Mesia schizofrenic. Toată lumea din sat știe că e nebun.
Strigam către ceilalți: Uite-l pe robotu’
Fratele meu l-a poreclit într-o vară Robotul. Porecla a prins în grupul nostru de prieteni și, de fiecare dată când îl vedeam pe ulița mare, la bustul gol, îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni verde închis, strigam către ceilalți: „Uite-l pe robotu’! Ia uite-l cum merge fără papuci!”.
Simțeam milă, pe de o parte, pentru că umbla desculț cât era ziua de lungă, prin sat, fără un scop anume, iar pe de altă parte eram fascinată de nebunia lui, de privirea lui pierdută într-un loc întunecat doar de el știut.
Eram fascinată de modul în care pronunța cuvintele prin maxilarul încleștat și de barba lui neîngrijită care căpătase o nuanță de blond din cauza expunerii îndelungate la soare.
Râdem toți de el urmărindu-l cum face aceste plimbări lungi prin sat, netuns, nebărbierit, rareori cu un tricou curat care să-i acopere coastele.
Toți suntem tulburați de tânărul ăsta
Oasele lui vizibile îmi amintesc de calul bunicii, animal ce abia reușea să se țină pe picioare în grajdul întunecat. Totuși, la finalul zilelor lungi de vară, în vacanță, ne trezim toți extrem de tulburați de tânărul ăsta – nu cu mulți ani mai mare decât noi – care, din nu se știe ce cauză, și-a pierdut mințile. Unii zic că e schizofrenic.
Eu nu știu ce înseamnă. Poate să însemne orice. Mi-e mai ușor să înțeleg că e nebun și atât. Un om cu un zâmbet care îmi îngheață sângele în vene.
Un om care nu clipește și care, când se uită în ochii tăi, îți află cele mai întunecate secrete. Cheia lui e nebunia și poate fix ăsta este lucrul care ne neliniștește pe toți.
În unele nopți mă trezesc speriată dintr-un coșmar care mi se strecoară pe sub piele și mă paralizează. Visez că eu sunt cea care înnebunește.
A reușit să-mi transfere în creier nebunia lui
Eu sunt Robotul, de parcă el a reușit să-mi transfere în creier nebunia lui, vorbăria fără sens, acea tristețe care îi învăluie tâmplele și fruntea ca o cunună de spini care îi provoacă dureri doar de el știute.
Dureri pe care acum le simt și eu. Încă le mai percep la mult timp după ce m-am trezit și mi-e frică să adorm.
Storși de emoție și de empatie
După ce îl vedem de prea multe ori într-o săptămână – mai ales că el vrea să intre în vorbă cu noi, să ne pună tot felul de întrebări, doar că noi îl ușuim ca pe-o găină cu pielea invadată de căpușe – suntem atât de storși de emoție, de empatie, încât vorbim numai și numai despre el, de parcă am epuizat toate subiectele de discuție.
Îl vorbim de rău, îl ocărâm, inventăm lucruri despre el, facem rime folosind porecla dată de fratele meu. Facem orice pentru a ține „străinul” cât mai departe de grupul nostru, al prietenilor de la șosea.
Într-o sâmbătă noapte, la finalul verii – în 1998 – fratele meu se întorcea de la discotecă și ținea drumul spre casă.
Robotul îl aștepta la colț, ascuns după un dud bătrân la răspântia mare din sat, cu o bâtă în mână. Nici nu se străduia să o ascundă. Știu asta de la martorii care au văzut toată scena aceea pe care mie mi-e greu să mi-o imaginez chiar și-acum, după atâția zeci de ani.
Pepeni pe câmp
După vreo cinci sau șase beri băute la barul din discotecă, fratele meu n-a mai ținut cont de cuvintele care îi ieșeau pe gură și i-a zis doar: „Ce faci, robotule? Ia zi, mă, mai fuți pepeni pe câmp?”.
Martorii, adică alți tineri de vârsta noastră care plecaseră de la discotecă spre casele lor, le-au povestit părinților noștri că Robotul a ridicat bâta și că, într-o fracțiune de secundă, i-a dat una fratelui meu, izbindu-l în moalele capului.
Robotul vorbea de parcă era posedat și repeta la răstimpuri aceste cuvinte, lovindu-l pe fratele meu la picioare, la coaste, pe spate: „Pe cine faci tu, mă, robot? Cine e, mă, robot?”.
Porecla „Robotul” ne-a adus numai nenorociri
Azi ne este imposibil să vorbim despre ce s-a întâmplat în noaptea aia. Nu am aflat nici până acum cine i-a spus lui Robotu’ că fratele meu este cel care i-a dat porecla aia care ne-a adus numai nenorociri.
Suntem recunoscători că Robotul a fost arestat în scurt timp, după ce câțiva săteni au reușit să îi ia bâta. Tot ce știm este că l-au internat într-un spital de psihiatrie din Capitală, unde se află și acum.
Azi, însă, ne uităm la ceea ce a mai rămas din fratele meu, cel cu creierul făcut terci de Robotul, și ne dăm seama că, oricât de imperfect ar fi, el tot este unul de-ai noștri.
Chiar dacă fratele meu nu mai știe să mănânce singur, chiar dacă pe la colțurile gurii îi curg neîncetat balele și chiar dacă nu mai poate avea grijă de el însuși, a rămas în memoria noastră, a tuturor, drept băiatul care l-a creat pe Robotul.
Foto de Bob Price: https://www.pexels.com/photo/man-walking-on-floor-764880/
Leave a Reply