Borcanul cu povești

(Scut antirachetă – lucrare câștigătoare a Concursului de Creație Mental Health for Romania, categoria proză), în noiembrie 2021:

Scut antirachetă

Georgeta se bucura, într-un fel pe care doar ea îl înțelegea în acele momente, că fiica ei a murit.

Nu ar fi recunoscut asta cu voce tare, ferească sfântul! Însă știa și ea că toată lumea din sat o compătimea pentru viața pe care o avusese alături de singura ei fată.

Maria era nebună – lucrul ăsta îl știau vecinii lor, bețivii care își lăsau toată pensia la cârciumă, șoferii autobuzelor care opreau în stația din centrul satului, preotul.

Iar dacă era cineva care să nu fi știut deja că Maria „are probleme cu capu’, maică”, persoana aia ar fi înțeles că nu are toate țiglele pe casă doar din modul în care femeia cu părul alb, tuns scurt, trăgea cu un pistol roșu de jucărie în avioanele care se ascundeau printre nori.

În același timp, vocea reda impactul cu fuselajul, de parcă ea ar fi fost singurul scut care proteja satul de dușmani:

Poc, poc, poc! Pauză. Poc, poc, poc! 

Un dușman nevăzut

Pentru fiica Georgetei, siluetele de forma avioanelor de hârtie erau rachete trimise de un dușman nevăzut. Misiunea ei: să salveze viețile sătenilor, care niciodată nu înțelegeau cât de important era ceea ce făcea ea pentru comunitate. Era un adevărat scut de protecție.

Când nu lucra ca scut antirachetă care menținea pacea de pe cerul de deasupra satului Naipu, Maria ascundea cuțitele cu lame lungi sub mușamaua de pe masa din bucătăria de vară.

Își teroriza mama sub diferite forme, fuma un pachet de țigări Carpați (fără filtru) pe zi și vedea monștri și măgăoaie care ieșeau în calea ei când dădea cu ochii de Florica lu’ Cârcă. 

Diagnostic pus în urmă cu zeci de ani

Boala Mariei era cu „acte în regulă”, cum spuneau sătenii. Diagnosticul îi fusese pus în 1979 de un medic psihiatru de la spitalul Obregia. El îi prescrisese Mariei primele antipsihotice, menite să fie un scut pentru mintea ei bolnavă.

De atunci, mama ei a acceptat boala în casa în care locuiau împreună, neștiind cât de mult se va schimba viața ei din acel moment.

În fiecare lună, pe data de 15, Georgeta mergea la oraș. Lua rețeta de la psihiatru pentru fiica ei, iar apoi se oprea la farmacie. Pleca spre sat cu o sacoșă doldora de medicamente care îi ajungeau Mariei 30 de zile. 

O cruce pe care femeia o purta zilnic

Pentru Georgeta, boala cu nume greu de pronunțat devenise o cruce pe care o purta zilnic pe umerii săi. Dar era mamă, iar mamele fac orice pentru cei pe care îi aduc pe lume. Inclusiv să le curețe carnea de pe oasele din ciorbă, ca să o înghită mai ușor.

O incomodau însă vecinii binevoitori, cu tot felul de păreri despre soarta Mariei, care păreau să știe ce este mai bine pentru fata ei. 

— Da’ de ce nu o internezi de tot la spitalu’ nouă? Ți-ar fi și ție mai ușor. 

Sugestia internării fusese formulată sub diferite forme de-a lungul celor trei decenii scurse de la momentul diagnosticului.

Multe voci o dădeau drept exemplu pe Lucica lu’ Pachide. Avea și ea o fiică cu probleme la cap, însă tânăra nu mai locuia de ani de zile cu familia. 

— Da’ ce mă interesează pe mine ce face Lucica? E treaba ei dacă a băgat-o pe fiică-sa la nouă! 

— Ho, nu te enerva. Doar îți zisei și io că pe fată o ține în spital tot anu’. N-a mai adus-o acasă nici de sărbători. Să tot fie cinci-șase ani de când a internat-o. 

Lovituri cu umbrela

Georgeta îi întorsese atunci spatele vecinei, motivând că trebuie să mulgă vaca și să dea la porci. Scuza legată de vacă nu era cu totul neadevărată, pentru că Mariei îi plăcea să bea lapte proaspăt.

Dacă nu își primea cana albastră emailată, bătrâna ei mamă ar fi primit o umbrelă pe spinare care i-ar fi reașezat plămânii. Și n-avea niciun scut care să o ferească de loviturile fiicei.

Nu ar fi fost prima dată când Maria folosea umbrela albastră, din care se iveau spițele, ca să o facă atentă pe femeie:

„Curvă ordinară, unde-ai pus țigările? De ce le ascunzi? Sunt cumpărate din banii mei, din truda mea!”.

În alte zile, Maria o îmbrâncea și o înghesuia între ușa debaralei și măsuța unde ținea coșnița și lumânările pentru biserică. Reușea să scape, totuși, promițându-i fiicei că îi va da câte țigări vrea, plus o brichetă nouă. 

Se obișnuise cu crizele fiicei

Se obișnuise cu crizele Mariei. Așa le numise după o vreme, iar pentru momentele astea de zbucium dădea vina pe boala mintală și nu pe fata născută în 11 septembrie 1949.

Pierderea contactului cu realitatea se accentua mai ales în lunile de vară, când Maria o amenința pe bătrână că o omoară.

Alteori, însă, îi spunea mamei că este gravidă și o mângâia pe burtă. „Crizele” îmbrăcau diferite forme și nu semănau cu cele de acum o lună ori de acum un an. Ghemotoace de hârtie igienică pe care uneori Maria încerca să i le bage pe gât. Câțiva pumni sprijiniți în spate pentru că mama avusese proasta inspirație să-i dea o singură țigară. Oale și farfurii cu mâncare răsturnate pe podeaua din bucătăria de vară:

„Vrei să-mi dai să mănânc viermi și gândaci și mațe de porc? Ești nebună, doamnă! Ești nebună!”. 

— Părinte, nu pot s-o închid în spital și să pun lacătul pe ușă. N-am cum s-o abandonez, îi mărturisise Georgeta lui popa Ilie. 

Preotul menționase atunci ceva despre căile Domnului. Femeia a continuat să vorbească, de parcă ar fi vrut să se justifice din nou în timpul mărturisirii păcatelor. 

— E copilul meu. Cât timp oi trăi eu, Maria nu o să fie neîngrijită, nespălată și nemâncată. 

Gătea doar mâncarea preferată a fiicei ei

În privința alimentației, Georgeta nu se lăsa până când nu își vedea fiica sătulă și mulțumită. Slavă cerului, poftă de mâncare avea! Gătea doar acele feluri de mâncare care erau preferatele Mariei. Fie orez cu lapte, fie melcișori cu lapte, paste făinoase cu brânză de vaci, ciorbă de găină. Mai rar făcea câte un borș de pește, ciulama de ciuperci ori cu carne de porumbel.

Ba chiar îi cumpăra de la oraș, când se întorcea cu punga cu medicamente, fructele cele mai dulci, pe care Maria le mânca aproape imediat: piersici, banane și caise.

De la Ilie al lu’ Fusaru cumpăra vara pepene roșu. Moșul îi făcea dop, iar de îndată ce ajungea acasă, îl punea pe masă. Îl tăia în felii și apoi în bucăți de forma unor triunghiuri pe care le curăța de semințe.

Așeza bucățile suculente într-un castron adânc. Îl băga la frigider, pentru ca Maria să se înfrupte cu pepene în zilele caniculare, după o masă copioasă. 

Când fiica avea poftă de ceai, îi pregătea zilnic și câte trei sau patru căni. Alegea doar plantele care erau pe gustul Mariei: tei, mușețel sau sunătoare.

Iarna, când venea încărcată de la magazinul alimentar, cu pâine și cu o sticlă de doi litri de Frutti Fresh, primul lucru pe care îl făcea era să încălzească sucul de portocale înainte ca fiica să-l bea.

Turna un sfert de sticlă într-un ibric emailat, pe care îl punea pe aragaz. Cum era să bea fata ei sucul ăla rece, adus de-afară? 

Fir-ai a dracu’ de spioană

Și câte nu făcea Georgeta pentru fata ei bolnavă – acum femeie în prag de menopauză – care nu îi spusese niciodată un singur mulțumesc.

Erau zile în care Maria nici nu se ridica de pe treptele sălii din mijlocul casei. Era locul unde mânca de cele mai multe ori.

Nici vorbă să se scoale ca să ducă farfuria la bucătărie. Doar striga la bătrâna cu degetele noduroase: „Mamica, mi-e foame!”, „Mamica, mi-e sete!”, „Fir-ai a dracu’ de spioană, cu ciorba ta de pește, că încerci să mă otrăvești! Vrei să pui mâna pe averea mea!”.

După ce epuiza înjurăturile, o striga iar: „Mamica, adu-mi pâine!”. Iar când în sfârșit Georgeta își târâia galoșii prin noroiul din curte și venea cu feliile de pâine, Maria o privea de parcă nu înțelegea de ce se afla acolo:

„Ești nebună, doamnă. Zău că ești nebună! Ce să fac eu cu pâinea dumitale? Nu vezi că e mucegăită?”. 

Moartea fiicei

În ultimele luni de viață, Maria nu mai putea să mănânce nici măcar o felie de pâine. Slăbise mult și renunțase la țigări.

Fusese răpusă de o altă boală. Ședea așezată în sicriul adus de la oraș, iar mama o veghea și o mângâia pe mâinile împreunate pe piept.

Vocea fiicei ei, cerându-i țigări Carpați, nu o să mai răsune niciodată dimineața. Cordonul ombilical care le-a ținut legate în ultimii 50 de ani a fost în sfârșit tăiat.

Și-a imaginat-o pe Maria cum a luat un cuțit cu lama de 30 de centimetri din sertarul bufetului. Și cum a retezat dintr-o singură mișcare sfoara dintre ele.

Capătul care a rămas atârnat de trupul Mariei s-a ridicat spre cer și s-a încolăcit în jurul unei rachete care trecea pe deasupra bisericii din Naipu, iar o voce pe care doar Georgeta o putea auzi a început să strige:

Poc, poc, poc! 

La acest link puteți vedea și citi toate lucrările câștigătoare din cele trei ediții ale Concursului de Creație al Mental Health for Romania (MHR), printre care și „Scut antirachetă”.

„Concursul încurajează exprimarea emoțiilor și experiențelor cu sănătatea mintală prin artă, aducând mai multă înțelegere asupra subiectului.”

Aici puteți citi celelalte proze premiate în 2021.

Foto de Ivan S: https://www.pexels.com/photo/toy-guns-on-pink-surface-9643168/