Borcanul cu povești

Proză publicată la rubrica Proze scurte a revistei TIMPUL, în numărul din 20 iunie 2022.

Astrid este dependentă de mai bine de cinci ani, dar nu știe încă. Se gândește la cât de mult și-a propus să scrie pentru astăzi. Nu a apucat să scrie primele zece cuvinte în agendă, că a realizat că îi lipsea ceva. Doza de singurătate s-a terminat. A ridicat recipientul care semăna cu o călimară. L-a scuturat, l-a întors cu fundul în sus. A așteptat cinci secunde. Nimic. A oftat și s-a ridicat de la birou. S-a îmbrăcat cu hainele bune, a ieșit din apartament și a mers pe jos până la cel mai apropiat parc.

E ultima dată când îți dau, i-a spus femeia cu care se întâlnea regulat, de aproape șase luni. Pentru Astrid, singurătatea era un drog rar, pentru care ar fi plătit oricât. Era singurul aliat care o mai ajuta să scrie în perioada asta. Și se scumpise al dracului. Când a auzit la jurnalul de știri, în urmă cu un an și jumătate, că prețul barilului de singurătate, pe piața neagră, sărise de pragul istoric, nu i-a venit să creadă. A crezut că e o glumă. I s-a făcut greață și a avut vărsături toată noaptea aceea. Stătea în pat, cu fereastra deschisă și cu agenda pe genunchi.

Acum e mulțumită că își poate cumpăra o sticlă mică, de 100 de mililitri. Mai mult nu-și poate permite. Sticla îi va ajunge pentru aproape două săptămâni. Îi plătește femeii și bagă sticla în geantă.

Intră în apartamentul ei cu două camere și se descalță. De pe unul dintre pereții sufrageriei, din profil, o privește omul foarfecă. Un tablou primit în urmă cu mai bine de 20 de ani de la o prietenă, pictoriță. Mădălina i-a dat prima doză de singurătate, împreună cu tabloul pe suprafața căruia se regăseau zeci de nuanțe de albastru, alb și gri. Nu o văzuse niciodată pe Mădălina pictând și nu fusese în atelierul ei, dar între cele două se legase o relație de prietenie care le-a dat mult curaj să își urmeze visul. Pe suprafața asta de 40 pe 40 se aflau ingredientele de care Astrid avea nevoie: pe de o parte, inspirație – pentru că ori de câte ori privea acel personaj, își făcea curaj să scrie; pe de altă parte, sentimentul acut de singurătate care răzbătea din vopselurile pe care le folosise Mădălina.

„Dacă ar fi să aleg un personaj și să fiu în pielea lui pentru o zi, l-aș alege pe el. Fără partea cu foarfecii. Să locuiesc într-un castel și să nu fiu deranjată de nimeni, să scriu de dimineața până seara, fără să ridic stiloul de pe foaie.”, îi mărturisise Astrid Mădălinei, în ziua în care s-au întâlnit să bea o cafea la Starbucks, în centrul vechi. Mădălina a scos tabloul dintr-o pungă și i la înmânat peste masă. A zâmbit molipsitor și i-a mărturisit că îi făcuse plăcere să-l picteze. Astrid a agățat tabloul pe unul dintre pereții apartamentului în care locuia cu chirie.

Din acea seară, ori de câte ori simțea că nu mai are putere să scrie, se uita la tabloul semnat de Mădălina și i se părea că vede singurătatea în care trăise bărbatul cu foarfeci în loc de mâini.

E duminică, iar Astrid face câteva calcule extreme: cum să-și împartă doza de singurătate astfel încât să-i ajungă pentru următoarele două săptămâni. Nu vrea să fie nevoită să iasă prea curând din casă. Când termină, înghite prima doză de lichid, deschide agenda cu pisici îmbrăcate în stilul anilor ’80 și apasă butonul de power al laptopului.

Caută pe internet sensurile unui cuvânt. Motorul de căutare îi afișează printre rezultate și o reclamă pe care n-a mai văzut-o. Un dealer de singurătate promite doze la discreție. Cantitatea dorită de client. Face și livrări acasă. Bărbatul dă chiar și numărul de telefon, și adresa de e-mail.

Astrid notează, parcă nevenindu-i să creadă, datele lui și promite că o să-l sune cât de curând. Acum, însă, vrea să scrie. Are timp de scris, nimic nu o poate împiedica. Are o idee care îi stă pe buricele degetelor, caldă, gata să-i alunece în direcția peniței stiloului.

Dacă a găsit un dealer dispus să vândă singurătate, poate să stea liniștită. Inspiră și expiră de câteva ori, ca înainte de a lua startul la un maraton. Problemele ei se vor rezolva. Povestirea ei va fi scrisă. Nu mai trebuie să cerșească singurătate pe la colțuri de stradă, așa cum profa din facultate cerșea țigări studenților în pauze.

Fusese o vreme în care avusese atât de multă singurătate, încât nu știa ce să facă cu ea. Nu-i vine nici acum să creadă cum a irosit-o în toți acei ani. Dar nu mai contează.

Începe să scrie o povestire pe care o are schițată în minte de vreo săptămână. În casă este liniște, cei doi motani ginger dorm adânc pe canapea, iar literele și cuvintele curg atât de repede, că nici nu își dă seama când au trecut două ore. Face o pauză și se ridică, lăsând laptopul cu ecranul deschis. Se uită în stânga, pe fereastră. În parcare, o pisică neagră doarme încolăcită pe capota unei mașini.

Le invidiază pe pisici pentru modul în care se folosesc de singurătatea lor, ignorând oamenii băgăcioși, care le sâsâie, le mângâie și le strică starea zen la care Astrid tânjește să ajungă într-o zi. Întoarce privirea, iar din tablou îi atrage atenția globul de sticlă în care stă o balerină. În glob ninge cu fulgi mari, peste părul balerinei. Omul foarfecă protejează conținutul acelei mici lumi, în care femeia este mai singură decât a fost Astrid vreodată.

Așa și-ar dori și ea să fie uneori: închisă într-un glob de sticlă, însoțită doar de stilou și de agendă. O sferă care să o izoleze de sunetele de fundal, de oamenii care sunt sursa notificărilor de pe rețelele de socializare și de pe platformele de mesagerie; de oamenii nehotărâți de la coada restaurantelor fast food; de oamenii care cer pachete de țigări chiar înainte de a achita cumpărăturile la supermarket; de oamenii care pleacă după zece minute de la pompa din benzinărie, deși au alimentat, lăsând coadă de mașini în urma lor; de oamenii care vorbesc la telefon pe speaker sau prin video-call; de oamenii care lucrează la bancă.

Din exterior, n-ar avea cine să o deranjeze cât timp se afla în sfera de sticlă. Nici măcar iubitul ei. Lui ar trebui să-i fie recunoscătoare pentru succesul primului ei volum de proză scurtă. Mai ales absențelor lui. Michael era în oraș, la bere cu băieții, în ziua aceea de la jumătatea lui februarie, când Astrid și-a făcut curaj pentru prima dată să dea mâna cu singurătatea ei.

S-au ținut de mână, într-adevăr, ca doi copii plecați în excursie cu școala și care descoperă cât de multe au în comun. În apartament era liniște, Astrid pornise laptopul cel vechi și începuse să scrie despre cum iubitul ei a făcut cunoștință cu tatăl ei. Era un eveniment real de la care urma să scrie o ficțiune. Nu i-a fost ușor să scrie toate detaliile acelea legate de salonul de spital, de holuri, de mirosul de soluții dezinfectante ridicându-se din linoleumul albastru și despre cum tatăl ei făcea scurte plimbări până la liftul ce își deschidea ușile doar la etajele cu număr par.

Absența lui Michael îi prinsese bine și fusese mulțumită de paginile care ieșiseră atât de ușor din neuronii responsabili de creativitate, chiar dacă printre sinapse se aflau și amintirile dureroase din acea perioadă. Chiar dacă prezența lui Michael era secundară în acea primă povestire scrisă de Astrid, era totuși importantă.

Și astfel realizase cât de bine îi puteau prinde clipele petrecute departe de el, chiar dacă era vorba doar de câteva ore. De atunci exersase tot mai mult scrisul și i se părea că și-a regăsit un prieten demult uitat. Totul a decurs bine, până în ziua aia nefericită când, dintr-un motiv absolut ridicol – pandemia de COVID – crescuse prețul barilului de singurătate pe piața neagră. Acum Astrid era nevoită să scrie cu doze din ce în ce mai mici, pentru că nu se mai putea baza pe producția proprie de singurătate. Și nici nu știa ce-i rezervă viitorul.

Va putea să scrie cu Michael, care stătea 24 de ore din 24 în casă, cu mici excepții? Să mai creeze un text bun în condițiile astea? Nu avea răspunsuri.

Astrid stă aplecată deasupra agendei. Filele albe nu-i mai dau palpitații, ca în trecut. Deblochează ecranul telefonului mobil și formează un număr. În mai puțin de o oră se află în stația de metrou de la Piața Unirii. Așteaptă pe cineva.

După nici cinci minute, dealerul se află în fața ei, iar Astrid este singură cu el pe peron. Sâmbătă dimineață, ora 8:00. O va scoate din impas, știe și ea asta. Are nevoie de singurătate, indiferent de ceea ce i-ar spune prietenele ei care călătoresc peste granițe, fac plajă, merg la mall, la film și la schi. A avut o perioadă grea și îi va pune capăt acum.

Îl privește și încearcă să-și dea seama ce l-a determinat pe bărbatul din fața ei, slab și cu ochii mici și căprui, să-și vândă singurătatea pe internet. El poartă un tricou negru, inscripționat Cry Baby și o lacrimă minusculă.

Peste tricou, bărbatul poartă un hanorac negru. Își mângâie din când în când barba subțire și împletită. „Cum poate ăsta să n-aibă niciun regret? Și de ce mi-o dă cu atât de multă ușurință?” Astrid se prezintă, dă mâna cu el. Bărbatul se uită în stânga și-n dreapta și scoate dintr-un rucsac gri o sticlă pătrățoasă, de doi litri, în care pare a fi apă plată.

„Dar cred că nici dealerul, așa speriat cum este, scos din zona lui de confort și disperat să facă un ban, n-a fost niciodată atât de singur cum este acum”, își zice Astrid și ia sticla de plastic, care i se pare mai grea decât orice obiect pe care l-a atins vreodată.

Îi întinde cu cealaltă mână banii, bărbatul îi ia și îi pune în buzunarul de la spate al blugilor tăiați în dreptul genunchilor.

— Auzi, pot să te-ntreb ceva?âDealerul își pune ochelarii de soare la ochi. Respiră adânc și își dă ochii peste cap, dar Astrid nu vede gestul.

— Vrei să știi cât de pură e, nu?

Astrid își dă seama că a comis o greșeală și că n-ar fi trebuit să zică nimic după ce au făcut schimbul.

— Du-te acasă. Folosește-o. Fă ce vrei cu ea.

Bărbatul îi întoarce spatele și face câțiva pași.

— Și învață să-ți ții gura. N-ai idee ce norocoasă ești.

El începe să urce treptele de la metrou, pentru a schimba magistrala, și dispare din câmpul ei vizual.

Astrid își zice că, din moment ce are dozele necesare și un dealer care să i le ofere la nevoie, va termina curând cartea pe care o scrie. Are, însă, multe întrebări. De exemplu, câtă vreme o să mai aibă nevoie de singurătate și ar trebui să se încumete să scrie un roman? Nu are răspunsuri.

Măcar a găsit un aliat în bărbatul cu care s-a întâlnit la metrou. El nu o judecă niciodată pentru ochii ei obosiți și pentru cearcănele pictate cu vinișoare de sânge. Și nici pentru buzele care se deschid din ce în ce mai rar să vorbească cu altcineva.