Mi s-a făcut poftă să scriu despre naftalină. După ce anul trecut m-am înscris la un atelier de scriere creativă în cheia celor cinci simțuri, la Fundația Calea Victoriei.
Dincolo de ceea ce am aflat în toamnă de la lectorul Andra Samson, ca o mică parte teoretică introductivă despre fiecare simț, am reușit să descopăr mai multe despre mine. Despre cum funcționează creierul meu atunci când este expus (voit sau nu) la anumite mirosuri.
Lunile au trecut și de-atunci n-am prea dat mare atenție simțurilor. Recent, parcă pe final de decembrie, mama mi-a oferit o eșarfă. Genul acela de eșarfă care se dăruiește la țară, femeilor, la înmormântări. Eșarfa cu miros de naftalină. Nu mă înțelegeți greșit. Nu era nimic respingător la aroma dulceagă.
Șocul dat de contactul cu naftalina
Am avut, însă, un șoc când am scos-o din punga în care se afla, împreună cu două prosoape albe de bumbac. Un șoc în sensul bun. Era de parcă atomii de naftalină se impregnaseră, pe de o parte, în țesătura eșarfei. Pe de altă parte, norișorii de naftalină pluteau în derivă, undeva în creierul meu. Iar eșarfa n-a făcut decât să scoată la iveală o avalanșă de amintiri. Da, aș zice amintiri de la naftalină. Puse la păstrat. Protejate. Astfel încât nicio molie din rutina vieții mele să nu poată seca acele amintiri.
A fost suficient să duc eșarfa la nas, să mă apropii ușor de țesătură, să inspir cu toată forța celulelor mele olfactive. Și-atunci ceva m-a lovit. Da, știu, „lovit” e un verb puternic. Dar așa s-a simțit, ca o lovitură. Ca o cutie deschisă după prea mulți ani în care a stat nemișcată. N-am mai respirat aerul unui șifonier cu haine puse la naftalină de zeci de ani. Din copilărie.
Creierul era inundat, doar că nu știam de ce anume
Imaginile se derulau cu repeziciune, unele după altele, fără nicio logică. Însă creierul meu era inundat de o substanță. Era în „filmul” lui. Unul despre naftalină. Cădeau la montaj, pe podea, bucăți de peliculă. Toate cu aromă de naftalină.
Căciula de blană argintie a mamei.
Un guler lung, de vulpe argintie, de care îmi era foarte frică în copilăria mică. Nu înțelegeam scopul blănii.
Toate hainele bune ale bunicii, în șifonierul din camera unde dormeam. Nu era orice șifonier. Era cel în care mă ascundeam când ne jucam „pitita”, ca să nu mă găsească fratele meu.
Rochia de mireasă a mamei, păstrată tot la naftalină, de data asta în șifonierul din sufragerie.
O capă, un fel de pelerină scurtă de pus pe umeri. Albă și din blană. Moale la atingere. Purtată de mama în ziua nunții.
Alte comori din șifonierul cu minuni din naftalină. Tot sufrageria fiind decorul principal de desfășurare a acțiunii.
Șifonierul unde era pus la păstrare costumul de ginere al tatei. Cămașa lui albă de ginere.
Lenjerii de pat din materiale bune.
Sacourile mamei.
Hainele bune ale tatei.
Alte surprize date de naftalină
Naftalina avea, însă, și alte surprize pentru creierul meu amorțit, după șocul inițial.
O casă pe care o vizitam des. Cu tata, uneori și cu mama. Un dormitor și o sufragerie. Totul în acea casă părea că are în componență naftalină. Impregnată în pereți, în cuverturi, în tablouri. Astăzi aș zice că mirosea a casă de oameni bătrâni. Casa familiei cu „escu” în coadă. Dar îmi dau seama că drumul naftalinei mele nu e unul șerpuitor. El sare din amintire în amintire, după cum vrea creierul meu.
E posibil, oare, să fi făcut supradoză după ce-am mirosit puțină naftalină pe acea eșarfă? Amintirele apar, una după alta, în casa familiei cu terminația în „escu”.
Televizorul lor color, la care am văzut prima dată filmul „Titanic”. Eram preadolescentă.
Soba fierbinte de teracotă, după care se ascundea deseori pisica supraponderală a gazdelor. Miți.
Mirosul de naftalină impregnat în fotoliul masiv.
Ceasul de pe perete.
Telefonul fix.
Vizitele pe care le făceam cu tata în seara de Sfântul Nicolae. Domnul și doamna „escu” își serbau ziua de nume. Telefonul lor suna toată seara – pe atunci nu existau telefoane mobile. Nu existau „celulare”.
Domnul „escu” răspundea la apel. Era vesel. Pentru mine era incredibil cât de multe persoane îl sunau ca să-i ureze la mulți ani. Cât de mulți oameni își aminteau numele lui.
Telefonul era așezat în dormitor, lângă un aparat de radio masiv. Un model vechi, din lemn. Un șifonier cu două uși – tot în dormitorul „eștilor” – îmi stârnea tot timpul curiozitatea. Avea o oglindă ovală (parcă) pe o ușă. Însă ce mă surprindea erau detaliile din lemn. Erau mici sculpturi. Erau modele detaliate. Era ceva tridimensional. Și unic. Nemaivăzut.
N-am reușit să despic firul în patru
Dincolo de ușile acelui șifonier vechi se odihnea naftalina. Piesa de mobilier din dormitorul „eștilor” m-a inspirat, ani mai târziu, să scriu o proză scurtă la un atelier de scriere creativă. O proză bună, apreciată de scriitorul Iulian Bocai. Însă mi-am dat seama mai târziu că, scriind-o, am uitat un ingredient important. La fel ca sarea din bucate.
Îmi amintesc că am scris pe undeva, prin proză, cuvântul „naftalină”. Dar n-am fost în stare să descriu aroma, atomii. N-am reușit să despic în patru firul. Să descopăr la microscop partea olfactivă care nu-mi dă pace în seara asta. Aroma de natfalină care m-a obsedat și mi-a stat pe creier de săptămâni bune.
În seara asta scriu și strâng în pumn eșarfa primită. Căldura mâinii face ca mirosul de naftalină să se elibereze. E ca o eliberare prelungită a unui sedativ. „Mirodenia” mă calmează. Mă simt bine cu eșarfa strânsă în pumn. Din când în când îmi apropii nasul de țesătură. Inspir. Trag adânc aerul acela în piept. Miroase a naftalină. Și-a copilărie. A mese cu bunătăți, cu tot felul de aperitive. Cu felii subțiri de parizer prin care văd clar feliile de măsline verzi. Și cu nelipsitul clinchet de pahare. Iar tata era vesel, bea vin la masa din sufragerie, cu domnul „escu”.
Sufrageria „eștilor”, despărțită de o ușă mare. Dincolo de ea, o fetiță stă pe un fotoliu uriaș din piele. Maro deschis. Se uită la un film și-și dorește un final fericit pentru Jack și Rose. Titanicul se scufundă. La fel și amintirile ei prinse cu mii de copci de atomii de naftalină. Un ulei volatil este memoria ei astăzi. Nu s-a mai gândit de o sută de ani la domnul „escu”, cel care o alinta „gălușcă mică”.
Un gând haios
E trecut de miezul nopții. Eșarfa e caldă, naftalina pare să se fi calmat. Flux și reflux. Oare naftalina reacționează la fazele lunii? Apele sale învolburate s-au decantat până la urmă. S-au potolit pe paginile unei agende cu cerneală electronică. Ce gând haios i-a trecut creierului acum printre sinapse! Oare dacă fetița din fotoliul „eștilor” l-ar pune pe chatGPT să-i descrie aroma de naftalină, răspunsul Ai-ului ar dezamăgi-o? Poate că da.
Un AI n-a mirosit niciodată o casă precum cea locuită de domnul și doamna „escu”. Un AI nu ar avea celulele olfactive necesare, oricât s-ar chinui să scoată dintre procesoare o definiție decentă despre naftalină. Dar nu-i nimic. Ea n-are nevoie de inteligența artificială. Acum fetița din acel fotoliu din fața televizorului are o eșarfă înflorată care i-a dat superputeri.
Petale, frunze, țesătură – și încă un ingredient. Ceva nevăzut. Un element chimic ce s-a strecurat prin structura aței colorate. Naftalina salvează vieți. Iată un mesaj de interes public pe care fetița și l-ar scrie în antet. Pe fiecare pagină. În fiecare agendă din colecția ei.
Pentru o viață sănătoasă, mirosiți cel puțin cinci minute pe zi o haină care a stat la naftalină.
(10 februarie 2026, ora 00:31)
Foto șifonier de Zoe Ho: https://www.pexels.com/photo/red-gowns-in-wardrobe-10328731/
Foto ceas de Sena : https://www.pexels.com/photo/clock-and-accessories-19641021/
Leave a Reply