Borcanul cu povești

Mirosul de fum nu-mi dă pace. Vreascuri arse pe valurile memoriei.

Mi se-ntâmplă să-l simt în unele dimineți. În drum spre serviciu. Trecând pe lângă curțile și casele dărăpănate dintr-un cartier cu o piață de flori. O foarte cunoscută piață de flori. Îmi place izul ăla greu de fum, de funingine. Pare o peliculă fină, o pudră ce-mi acoperă părul, hainele. Fumul meu din drum spre clădirea de birouri e invizibil. Nu pot să-l prind. Nu-l pot atinge. Totuși, reușește să mă teleporteze în copilărie.

Fum și foc sub pirostrii.

Fum și foc într-o sobă.

Știam s-aprind focul în soba din camera mea (socotită de ai mei drept cea mai călduroasă cameră din casă – pentru că n-avea niciun perete spre exterior). Foloseam coceni uscați și rumeguș îmbibat cu motorină. Rumeguș la găleată. Pus pe file rupte din caietele vechi (unele ale mele, altele ale fratelui mai mare). Rumeguș pe pagini din reviste. Rupte din ziare. Îl luam cu o lingură metalică veche și-l așezam pe bucățile alea de hârtie, de parcă ar fi fost o porție prețioasă de colivă. Coliva cui?

Am ars în foc milioane de povești

Probabil am ars milioane de povești, articole, ecuații cu două necunoscute. Am ars desene și reprezentări ale celulei din caietul de biologie. Ori poate povești despre viețile sfinților din caietul de religie. Sau poate chiar am dat foc unor compuneri despre cum mi-am petrecut vacanța de vară.

Și nici n-am știut că degetele mele au aprins bățul de chibrit ce-a stârnit rumegușul. Reacția chimică dătătoare de căldură. Nu mai țin minte precis ce se afla pe paginile alea pe care le vedeam arzând.

Mirosul de fum e ceva aparte. Îmi scoate la iveală amintiri strâns legate de parastase și pomeni. Amintiri de la mesele întinse unde stăteau vecini și membri ai familiei. Amintiri legate de preoți cu pahare de țuică și de vin în față. Bărbați în sutană ce știau să facă numere de magie cu cădelnița. Focul din micul obiect era puternic, era încărcat de semnificație.

O cheie unică

Azi aș zice că mirosul de fum din cădelniță, îmbinat cu cel de lumânări arzând, reprezintă o cheie unică. Deschide uși vechi și porți ce scârțâie din fiecare încheietură.

E ciudat cum picioarele mă poartă spre clădirea de birouri, nu departe de piața de flori. Un monolit de unsprezece etaje, cu pereți din sticlă verde. Dar, în același timp, mintea mea împinge uși cu umărul. Mintea privește dincolo de ele și vrea să soarbă toate acele imagini de foc.

Imagini cu foc.

Sobe înlănțuite pe un șirag de mărgele de la gâtul unei fetițe cu breton.

Soba din cancelaria școlii generale nr. 1 din satul meu. Școala unde bunica maternă mă lăsa să stau iarna la gura sobei. Pe scaunul pe care, în mod obișnuit, stăteau profesorii. Mă simțeam ca și când aș fi încălcat o regulă. Eram rebelă. Ce să caute două copile în cancelarie?

Ușa sobei era larg deschisă

Bunică-mea ne lăsa singure (probabil nu mai mult de câteva minute) pe mine și pe o colegă de clasă în fața jăraticului. Ușa sobei era larg deschisă, dar nu mai ieșea fumul. Puteam, în felul ăsta, să ne încălzim mâinile la jăraticul ăla cu o mie de fețe, înainte să sune clopoțelul de intrare. Înainte de ora opt. Deci înainte să apară în cancelarie profesorii și învățătorii. Două fetițe și un jăratic. Două perechi de ochi privind dansul flăcărilor, schimbarea gărzii în cancelarie. Azi pare un clișeu să scriu „dansul flăcărilor”. Nu erau chiar atât de mari. Faptul că priveam în foc și că nu mă temeam părea că-mi dă, totuși, putere.

Clișeu sau nu, pentru mine focul acela e încă real. La fel de real ca focul din cuptorul bunică-mii, cuptor de pământ. Cuptor lipit de mâinile ei, pământ amestecat cu balegă. Mi-o închipuiam pe bunică-mea maternă muncind, întocmai ca fata moșului. Ca fata cea mai harnică din basme. Bunică-mea mirosea a fum. Părul, basmaua, șorțul ei de bucătărie. Pomenile (adică mesele) pe care i le organiza bunicului meu (pe care nu l-am cunoscut niciodată) aveau întotdeauna acest „condiment” aparte: fumul gros.

Jocul nuanțelor de roșu

Focul de sub pirostrii, la pomenile din familia noastră, avea un rol principal. Mâncarea era pregătită pe foc, în vase uriașe, în aer liber. Snopii de crenguțe uscate (rămase de la vița de vie, tăiate de o mână pricepută) ardeau acum cu repeziciune. Îmi plăcea jocul acelor nuanțe de roșu. Sunetul și pocnetul lemnului subțire odată ce ajungea în strânsoarea pirostriilor.

Felul în care vreascurile se preschimbau în cenușă, după un timp, îmi stârnea curiozitatea. Mâncarea, legumele, carnea din ceaun nici nu mai contau. Dătător de gust era focul ăla al bunică-mii. Dătător de pofte, de ciorbe în farfurii adânci era fumul ce cuprindea întreaga curte. Ademenea vecinii. Iar câinilor și pisicilor le ploua în gură. Era ceva aproape mistic în focul ăla de sub tuciul uriaș în care fierbea o ciorbă acră. Ori un pilaf de găină. Sau poate că era mâncare de post? Cine mai știe?

Poate că mi se amestecă în minte toate amintirile de la toate parastasele și mesele organizate în familie, pentru a ne aminti de acele persoane decedate. Totul sub bagheta dirijorului cu basma și șorț cu un buzunar mare și adânc: de bunică-mea maternă.

*

De fiecare dată când trec pe o stradă îngustă, unde în spatele gardurilor se ascund case și curți mici, mă bucur în sinea mea că n-am uitat cum miroase fumul de la lemnul ars. N-am uitat, chiar dacă locuiesc la oraș de mai bine de douăzeci de ani.

Fumul care despartea marea

Fumul ăla gros ce izvorăște dintr-o sobă dătătoare de căldură, așa cum era soba din camera mea. Aș zice că e fumul desparte marea din scoarța mea cerebrală în două. Depinde cum văd fațetele scoarței: copilărie și vârsta adultă; înainte și după moartea tatei; anii în care am locuit la sat și anii petrecuți la oraș.

Amintirile trag după ele lanțuri grele

Fumul știe cum să scoată iepurele din pălărie, chiar dacă „iepurele” ăla alb, cu ochii roșii de plâns, îmi scoate la iveală amintiri legate de parastasele tatei. Amintirile trag după ele lanțuri grele, cu zale făurite din fumul lumânări și din aroma dulceagă a fragmentelor de tămâie pe care mama le păstra într-o cutiuță. Ori poate că era smirnă ceea ce ardea mocnit în cădelnița preotului? Acum nu ar mai conta un nume. Tămâie. Smirnă. Început și sfârșit.

Tata nu mai e, a rămas în urmă o linie fină imprimată pe scoarța mea cerebrală ce reușește să facă bici din mirosul de lem nars. Lemn arzând. Lemn trosnind. Sunete familiare. Sunete din camera mea. O casă. O cameră fără niciun perete la exterior. Un cămin.

Când l-am intervievat pe tata

Primul interviu (ori poate printre primele mele interviuri). Un exercițiu cu reportofonul meu fără casetă. Reportofon electronic, cu memorie. Eram studentă la facultatea de jurnalism. Îi puneam tatei întrebări. Mă adresam cu formule de politețe. Focul aprins de tata ardea în sobă. Se asigura la fiecare sfârșit de săptămână că e suficient de cald în camera mea. Nu știam că, peste ani și ani, un alt fel de foc urma să ardă în sufletul meu, după ce am aflat că s-a dus.

Nu iese fum fără foc. Da, chiar îmi plăcea focul. Îmi plăcea să-l privesc pe tata așezând lemnele pentru grătar. Așezând carnea metalul încins. Carne sfârâind. Cârnați aliniați, ca niște bastonașe ori liniuțe în filele unui abecedar. Mici suculenți, cântând la unison. Felii de pâine prăjite direct pe grătar. Mese copioase. Salată de roșii cu ceapă tăiată solzișori, făcută de tata.

Și-a găsit și focul loc în povestea mea

Focul a făcut cale lungă până când și-a găsit locul în povestea mea. De la focul (sau mai bine zis jăraticul) din soba din cancelarie, până la flăcările firave ale unor lumânări pe care mă tot chinuiam să le aprind la mormântul tatei, într-o zi de martie când vântul puternic reușea să-mi ascundă lacrimile.

De la focul din soba camerei mele, la focul de sub pirostrii făcut de bunică-mii. Și de la focul unui băț de chibrit cu care bărbați în sutană aprind tămâia pentru sufletele adormiților, până la focul de sub cazanul unde cealaltă bunică făcea țuică, iar eu o ajutam să întrețină flăcările, să testeze „tăria”, ca un învățăcel la ora de alchimie a țuicii.

Exemplele astea, iată, mă ajută să descopăr azi un companion mai puțin vizibil. Prea puțin vizibil în copilăria mea. Ori poate că n-am vrut eu să-l văd. Să-l înțeleg, să-l aprind. Să-l întrețin și să-l ascult când avea nevoie de mine.

Dacia cu amprenta de funingine

Se zice că nu iese fum fără foc. Îmi vine să zâmbesc. Plafonul Daciei tatei avea, pe interior, o mică pată de funingine, de la o lumânare de botez. O altă flacără. Un început de drum în viață. O flacără mică ce-a atins plafonul, fără să-l topească. Doar și-a lăsat amprenta de funingine. Aș zice c-a fost doar energia unei flăcări ce-și dorea să iasă din colivie. Nu mai țin minte toată povestea. E posibil ca lumânarea aia să fi fost de la botezul meu. Ori al fratelui meu. Nici că ar mai conta acum al cui a fost. Tot ce țin minte este semnul mic, un cerc negru, estompat, care ne veghea de pe plafonul mașinii. O stea a Nordului pe cerul Daciei tatălui.

În numele acelui semn ce probabil vestea un lucru de bun augur, iată că scriu astăzi textul ăsta despre flăcări, foc obsedant și suspensia de particule ce ia naștere în timpul arderii. Sună a lecție de fizică. Lecție de chimie într-un laborator de la sat.

Anatomia fumului de lemn. Parte din programă: să vedem din ce este compus un lemn ars. Ce a vrut să spună poetul despre bărbații în sutană și fumul ce se ridică din cădelniță?

Îmi place să-i spun iubitului meu, când mă lovește acest parfum fin pe stradă, că „miroase a fum de sobă”. Aș putea să zic, mai simplu, că e vorba de lemne. De copilăria mea. De dorul de tata. Și de Dacia lui gri care azi nu mai există.

Mâna mea dă semne că a obosit să scrie

Miroase a fum de sobă în mintea mea în timp ce aștern (cu cerneală electronică) rândurile astea pe filele unei agende. Mâna dă semne că a obosit. Și-a scos din „sistem” focul ce nu-i dă pace de vreo două luni, de când am văzut în sufrageria cuiva o lumânare parfumată așezată pe podea. O flacără mică îi ghida pe cei prezenți. O stea călăuzitoare, pe cerul unei podele cu parchet nou. Fix de ce au nevoie sufletele adormiților, nu?

Nu degeaba bunica din partea tatei îmi dicta la fiecare pomelnic pe care i-l scriam cu litere de tipar „Petre mort pe front, neîmpărtășit și fără lumânare”. Bărbatul n-a avut parte nici de lumină, nici de foc, poate nici de fum de la fitilul unei lumânări.

Mintea unui copil de școală primară nu-și putea imagina cum arată un „front”. Ce e ăla „front”? De ce mor oamenii acolo? Și de ce n-au lumânări la ei? Întrebări prea serioase pentru a încerca să le găsesc un răspuns la ora asta. Așa că mă voi opri aici.

Privește cerul! Miroase fumul de la case!

Mi-am astâmpărat setea de a scrie despre foc, despre vălătucii de fum din curtea bunicilor mele și despre mâncarea pusă pe mese la pomeni și parastase. Închei, dar nu prin a da sfaturi. Îți las doar un reminder.

Pe principiul „Privește cerul!”, încearcă să adopți zicala „Mirose fumul!” de la casele din oraș. Și vezi unde te poartă covorul magic format din suspensia aia de particule ce au fost cândva atomii unui lemn uscat. Vezi dacă amintirile tale ard complet sau incomplet atunci când celulele olfactive își îndeplinesc cu brio rolul de detector de fum într-un oraș cu o calitate săracă a aerului. Cine știe? S-ar putea chiar să-ți placă mirosul și să te întrăgostești de lemnul ars pe care nu-l poți vedea, dar îl poți simți – vorba aia – de la o poștă.

Foto simbol (prima imagine) de Daniel Johansson de la https://www.pexels.com/photo/photo-of-burning-woods-on-firepit-1001880/

Iar la final, las o galerie foto cu câteva sobe pe care le-am fotografiat în ultimii ani, prin muzee. Sobe în care n-a mai fost de mult timp fum…