Scriam recent niște gânduri despre pomelnic într-o agendă cu pisici, pentru un atelier pe care îl urmez în prezent. Este dedicat modului în care ne scriem povestea personală.
Apropo, am cunoscut aici, în acest spațiu sigur și magic, niște oameni minunați, cu un extraordinar talent la condei. Și tot scriind „tema” despre pomelnic, mi-am adus aminte, alunecând pe panta melancoliei, de niște clipe. Atunci când bunica mea mă ruga să îi scriu pomelnicele pe două foi rupte dintr-un caiet. Cu foile acelea urma să meargă a doua zi la biserică.
Atunci nu luam în seamă rolul unui pomelnic. Până când am văzut un film cu Al Pacino – „Stand Up Guys”. Aici, personajul interpretat de Pacino spune la un moment dat că se spune că murim de două ori. O dată când ne dăm ultima suflare și o dată când ultima persoană pe care o cunoșteam ne pomenește numele:
„They say we die twice. Once when the breath leaves our body, and once when the last person we know says our name” (sursa).
Nu m-am gândit niciodată la interpretarea asta a morții în dublu exemplar. Însă în weekend, în timp ce îmi făceam tema, mintea mea scotea din niște sertare prăfuite fragmente din ceea ce îmi dicta bunica. Fragmente di din ceea ce eu scriam cu multă seriozitate, pentru că mă simțeam importantă.
De ce? Pentru că ceea ce scriam eu pe acele două bucăți de hârtie urma să fie citit a doua zi de preot cu voce tare în biserică. Era un pomelnic important.
Cum reușea bunica să țină minte toate numele de pe pomelnic?
Mă minunam cum de putea bunica să țină minte atâtea zeci de nume. Și mă minunam de cine au fost oamenii ăia, pentru că de pe lista ei nu cunoșteam aproape pe nimeni. Excepția fiind bunicul.
Unele nume trezeau anumite curiozități, mintea mea de copil nu înțelegea la acea vreme ce însemna „mort pe front” din sintagma „Petre mort pe front”. Sau ce însemna că cineva a murit „neîmpărtășit și fără lumânare”.
Cu trecerea anilor, aproape că învățasem pe dinafară numele pe care mi le dicta bunica și pe care le scriam cu litere majuscule. Era important să le scriu așa pentru ca preotul să îmi înțeleagă scrisul.
Asta după ce în prealabil mă mustrase într-o altă împrejurare, nu în biserică – Slavă Cerului!” – că fac literele prea mari, „L”-urile cu bucle prea mari și „M-urile” prea lăbărțate. Sincer, nu prea țin minte care era de fapt nemulțumirea lui.
Însă acum îmi dau seama că, după ce bunica mea – mamaia Georgeta, cum îi spuneam noi, nepoții – a murit, s-au stins cu ea și multe nume ale unor rude de care doar ea își mai amintea.
Unii au părăsit lumea asta fără ultima împărtășanie. Unii au plecat fără lumânare. Iar mintea mea de copil își imagina cât de crunt trebuie să fi fost să mori în întuneric. Alții au pierit în niște tranșee construite de alte mâini, pe alte meleaguri, neștiute de nimeni.
Să-i pomenim pe cei dragi cât mai des
Da, bunica m-a învățat acum mulți ani ceea ce zicea Pacino în filmul ăla din 2012: murim de două ori. De aceea cred că este important să îi pomenim pe cei dragi mai des, zic eu, așa cum putem.
Fie cu un pomelnic pe care îl citește preotul în biserică. Fie cu o poveste scrisă din suflet, într-o după-amiază de duminică. Poate cu o postare pe blog ori poate în timpul unei mese îmbelșugate în compania celor dragi. Ori stropind pământul de sub noi cu un pic de vin roșu de care să se bucure și sufletele adormiților.
Sursa imaginii: congerdesign de pe Pixabay
Leave a Reply