Priveghiul este o proză publicată în secțiunea CREAȚII LITERARE – Proză scurtă a LITERNAUTICA (Revistă de literatură și alte mofturi):
Citiți mai jos proza „Priveghiul”
– Fă, Eleno, toată viața mea nu am făcut decât să am grijă de alții. De copii, de mama, care e așa cum o știi, de ăștia mici ai lu’ Mihai.
Lucica își duse ceașca de țuică la buze și bău fără zgomot. Îi găsi apoi un loc și o sprijini de un genunchi. Curăță o picătură de ceară întărită de pe pantalonii negri. Picioarele o dureau încă, însă tot era bine că apucase să mai stătea și ea jos. Îi venise rândul să păzească mortul, după ce o ploaie rece, izbucnită din senin după 11 noaptea, îi gonise pe vecini și pe gură-cască pe la casele lor.
– Păi dacă nu ai tu grijă de ei, atunci cine?
În holul lung, unde se desfășura priveghiul, rămăseseră doar Lucica și Elena, soția unui văr. Mirosul de tămâie și de la lumânările arse era atât de gros, încât nările femeilor abia puteau distinge mirosul emanat de băutura alcoolică. Ultimii doi săteni care veniseră să aprindă o lumânare pentru sufletul adormitului plecaseră acum o oră.
Lucica, o femeie de 65 de ani, tunsă scurt, slabă și cu umerii lăsați, stătea pe una dintre băncuțele fără spătar aduse de familia mortului. Mai bău o dată din ceașcă și prinse curaj. Alcoolul o încălzise. Îi dădea o energie care pornea din stomac, crescându-i ușor temperatura, o energie care îi lipsise în ultima vreme. Îi spuse femeii de lângă ea că, de ani buni, viața ei se rezumase doar la scutece Seni, căcat și pișat de dimineața până seara. Alcoolul era un lux pe care și-l permitea în rare ocazii, cum ar fi priveghiurile și înmormântările verilor cu care copilărise în satul de pe lângă București. Revenise aici pentru a-l conduce pe Sandu pe ultimul drum.
El zăcea calm, cu trăsăturile înghețate, într-o cutie de lemn, cu flori pe piept și cu o lumânare trasă într-o spirală, precum cochilia supradimensionată și aplatizată a unui melc din care abia pâlpâia o flacără mică.
Ea îl veghea grijulie de la un metru distanță, uneori mai de aproape, îi aprindea lumânări și mai zicea câte un Dumnezeu să-l ierte la priveghiul lui, așa cum în ultimul deceniu își luase rămas-bun, rând pe rând, de la ceilalți veri cu care furase corcodușe și alergase pe lângă heleșteu, ascunzându-se între sălciile dese de pe marginea râului, într-o copilărie îndepărtată.
Scăpase vie dintr-un accident de mașină în urmă cu doi ani. Singurele lucruri care îi mai aminteau de acel eveniment erau durerile din umăr și tija metalică fixată de medicul chirurg. Obiectul din titan – străin de ea și totuși parte din trupul Lucicăi – îi accentuase suferința fizică în zilele cu vreme schimbătoare.
Toate episoadele de durere nu o împiedicaseră să își învelească mama în fiecare seară, înainte de culcare, după ce o spăla. Cu ocazia asta, găsea câteva minute bune ca să o mângâie pe bătrână pe cap și să o privească în ochii cu pupilele lăptoase. Dacă ar fi închis acum ochii, ar fi putut să reproducă în minte harta ridurilor de pe chipul și corpul maică-sii.
– Mama e mai ceva ca un copil. Nu poate să se miște, nu poate să-și ducă lingura la gură. Nu mai zic ce greu e să o bag în cadă, s-o spăl. Noroc că mă ajută băiatu’ meu, ăla mare.
Nu își propusese să îi facă destăinuiri Elenei, mai ales la priveghiul lui Sandu. Dacă au rămas doar ele două ca să păzească mortul după miezul nopții, cineva trebuia să umple tăcerea. Sfârâitul lumânărilor arzânde nu era suficient. Și, oricum, pe vărul Sandu nu l-a deranjat discuția lor.
După ora unu, fata cea mică a lui Sandu le aduse încă două cești de țuică și două de cafea, pe o tavă cu model floral. Priveghiul lui urma să mai dureze multă vreme. Elenei începuseră să i se închidă ochii de somn, iar cafeaua sosise la timp. Femeia a sorbit cu teamă din lichidul fierbinte și a pus ceașca jos, în farfurioară. Priveghiul avea să mai dureze. Cu mișcări lente, și-a curățat ceara de sub unghiile tăiate scurt, adunată în timpul zilei de la lumânările din suportul de la biserică. Nu se considera o femeie cochetă, însă era convinsă că mâinile îngrijite spun multe despre un om, așa că ceara topită trebuia să dispară. La fel dispăruse și culoarea din obrajii ei, ieri dimineață, când aflase că Sandu murise subit. După ce a închis telefonul, a aprins candela din perete și și-a făcut cruce.
A aprins și o lumânare mică, în suportul rotund de aluminiu, de lângă icoana de pe bufetul din bucătărie, în speranța că sufletul lui Sandu va avea un firicel de lumină pe lumea ailaltă. Înainte să vină în noaptea asta la priveghiul lui, își schimbase basmaua cea de toate zilele cu un batic nou-nouț, cumpărat de la oraș.
Materialul lucios era diferit de cel al basmalelor pe care era obișnuită să le poarte și îi încadra fața ovală, cu sprâncenele tăciune. Femeile din sat nu mai aveau motiv să o vorbească pe la spate, că nu purtase batic negru pe cap la priveghiul lui Sandu.
Lucica a refuzat cafeaua oferită, și așa nu putea să doarmă nopțile, ce rost avea să bea acum? Mai bine ar fi dacă ar fi băut niște tărie, profitând de ocazie, pentru că alcoolul o ajutase de multe ori – surprinzător – să-și limpezească gândurile. Și chiar avea multe care nu îi dădeau pace, nici măcar la priveghiul lui Sandu.
– Știi la ce mă tot gândesc, Eleno?
Își fixă privirea pe o lumânare din care nu mai rămăsese aproape nimic, din apropierea sicriului. Se ridică, linse degetul mare și arătătorul. Stinse rapid mucul cu cele două degete umezite și se făcu întuneric în acea zonă de câțiva zeci de centimetri pătrați. Ridică rămășița din suport și o ținu așa, de ața subțire și firavă, secunde bune, între degete.
– Să scap de aia bătrână.
Băgă restul lumânării într-un buzunar al pantalonilor negri. Scoase un chibrit și aprinse altă pentru sufletul mortului.
– Lucico, nu vorbi cu păcat! Te vede Dumnezeu. Doar e mă-ta!
Se întoarse pe băncuță și după ce își luă iar doza de țuică și simți cum alcoolul pătrunde în stomac, o apucă pe Elena de braț, strângând-o cu putere. În ochii ei migdalați se reflectau zecile de luminițe. Între sprâncene se formă o cută adâncă, iar Lucica se aplecă spre ea, ca și cum i-ar fi spus un secret pe care Sandu nu trebuia să îl audă la priveghiul lui:
– Nu mai e mama mea din ziua în care am găsit-o căzută în baie. Tu chiar vrei să-ți povestesc cu lux de amănunte prin ce trec, zi după zi, cu ea, de cinci ani încoace?
– Știu că ți-e greu.
Elena își retrase mâna. Își așeză mai bine baticul negru pe cap și luă iar o înghițitură de cafea.
– Fă, tu nu știi ce înseamnă greul. Boala asta te lasă cu sechele. Atacu’ cerebral te schimbă. La 87 de ani, o văd cum i se scurge mâncarea din gură. Nu înghite, bălește, gângăvește. Nu poate să-mi zică ce o doare, darămite să poată să se șteargă singură la gură ori la cur. Asta nu e viață, fă, Eleno! Ăsta e chin!
Femeia dădu din cap, acceptând cele zise de ruda ei. Nu doar Lucica avusese o astfel de experiență. Singura diferență era intervalul de timp în care fiecare dintre ele avusese în grijă un bătrân.
– Da, știu ce zici și te înțeleg. Și eu am avut grijă jumate de an de soacră-mea și în ultima lună eu i-am schimbat scutecele, că doar nu era să-l las pe bărbatu-meu.
Elena se apropie de sicriu ca să mai aprindă o lumânare și își făcu cruce, așa cum cere obiceiul la priveghiul unui mort.
– Ea ți-a dat viață, Lucico. Ce spui tu acum e… E păcat mare. Vrei s-o vezi pe mă-ta țeapănă într-un coșciug?
– N-ai înțeles nimic, fă, dădu Lucica din mână, de parcă ar fi vrut să șteargă vorbele femeii. Vreau să se prăpădească de mâna mea. De fiecare dată când o spăl în cadă și îi văd gâtul ăla firav ca la puii de găină, mă gândesc cât de ușor ar fi să i-l smucesc dintr-o mișcare și gata! Într-o secundă s-a terminat. Mă gândesc la zeci de feluri în care aș putea s-o fac să se sfârșească mai repede. Fără să sufere.
Elena luă cealaltă ceașcă de cafea de pe tavă și i-o întinse Lucicăi. Încercă să nu ia în seamă ce zicea. Se aflau totuși la priveghiul lui Sandu și discuțiile despre moarte erau inevitabile.
– Ia, bea niște cafea, că e tare. Se vede că moartea lu’ Sandu te-a răscolit mai mult decât pe noi toți.
Lucica îi dădu peste mână, gata-gata să verse conținutul ceștii.
– Mai bine dă-mi țuica aia pe care nu vrei s-o bei. E păcat de ea. Dacă ar mai fi trăit bietu’ Sandu, nu stăteam noi două acum să bem tărie în toiul nopții, ca toți bețivii de la cârciumă.
Femeia făcu schimbul de cești și îi aduse țuica de pe un scaun, deși la început se codise. O mai văzuse pe Lucica consumând alcool și cu alte ocazii, dar niciodată nu îi făcuse astfel de destăinuiri. Știuse și ea că alcoolul poate să dezlege limba, așa că preferase să bea cu măsură în noaptea asta cu priveghiul cel lung.
– N-are de-a face cu moartea lu’ Sandu. Ehe, ce n-aș da să o găsesc eu pe mama fără suflare într-o dimineață, așa cum l-a găsit Gina pe Sandu acu’ două zile.
Își pironi privirile asupra lui. Nu se gândise că va veni atât de repede moartea lui, priveghiul lui… Vărul ei dormea liniștit și inexpresiv în coșciug. Lucica înclină ceașca ușor și vărsă un strop de țuică pe covorul din hol:
– Nu s-a chinuit deloc. A murit în somn, fie-i țărâna ușoară, că uite ce repede i-a venit priveghiul.
– Și tu crezi că lu’ mă-ta îi e mai bine să moară în somn? Tu auziși ce ziseși?
Elena își făcu repede cruce și își strânse iar baticul sub barbă.
– Doamne apără și păzește!
– Da’ tu crezi că lu’ a’ bătrână îi e mai bine în viața asta? Ai cunoscut-o înainte de atac. Știi ce femeie zdravănă a fost. N-avea frică de nimic. Bățoasă, țanțoșă. Gătea, spăla, avea grijă de nepoți, descânta și turna cositoru’ la toți ăștia din bloc și de pe strada noastră.
– Da, îmi amintesc, șopti Elena, căzând pe gânduri.
În tinerețe fusese și ea la coana mare să-i toarne cositoru’ ca să-i alunge frica, și să-i descânte. Ținea minte, chiar cuvânt cu cuvânt, ce îi spusese bătrâna în iarna aia, acum mai bine de 30 de ani. Două femei, rude apropiate – nu le dăduse numele – îi puseseră bețe-n roate și din cauza lor nu se măritase. Îi spusese ceva de cununii legate. Intuise ea cine ar fi femeile alea, chiar și fără să le zică pe nume. Coana mare îi făcuse apoi un descântec special, după turnatul cositorului, și în mai puțin de jumătate de an, era deja măritată cu băiatul unui preot din zonă.
– Și tu crezi, Eleno, că mie mi-e ușor s-o văd cum se chinuiește să înghită mâncarea? Să o verific din oră-n oră, ca să-i schimb pampersul?
– Nu ți-e ușor, da’ cu ce drept poți tu să hotărăști că trebuie să moară? Las-o să-și trăiască zilele, alea pe care i le-a dat Dumnezeu. Și când o fi să moară, o va lua la El.
Întrebarea Elenei rămase fără răspuns. Nu mai avea niciun sens să discute cu ea, că era femeie simplă și se vedea că atât o ducea capu’. Așa că hotărâse să nu își mai răcească gura de pomană. Lucica se ridică iarăși, trecu cu grijă pe lângă scaunul pe care se aflau băuturile și se apropie de sicriu. Lumânarea în formă de melc de pe pieptul lui Sandu se micșorase, așa că mai desfășură o bună bucată din ea, ca dintr-un ghem de plastilină, și o îndreptă. I-ar fi plăcut ca priveghiul să se termine mai repede, să răsară soarele și să meargă la culcare.
– Îl mai ții minte, fă, pe bărbatu-meu din tinerețe, cu care am stat trei ani? Bietu’ Sandu, tras la față și cu pielea cenușie, seamănă leit cu Narcis.
***
Pe la trei dimineața, Elena se retrase în una din camerele pregătite de familia răposatului. Lucica rămase singură, dar nu pentru multă vreme. Priveghiul continua chiar și așa. Noroc că stătu cu ea, câteva ore, fata cea mică a lui Sandu, care nu venise cu mâna goală. Îi aduse încă o ceașcă de țuică și îi propuse să îi țină locul, ca să se odihnească, dar femeia refuză, așa că priveghiul mortului continuă.
– Haide, tanti Lucica! Ești și mata obosită, măcar să închizi ochii o oră-două, stărui tânăra.
– Lasă, fata mea, că nu mă răpune pe mine oboseala. Dacă ai ști tu câte nopți nedormite am avut cu asta bătrână a mea…
Tânăra nu zise nimic, ci doar o ajută să se ridice de pe bancă, luând-o de braț, pentru că Lucica își luase rolul în serios și schimba des lumânările. Doar că picioarele nu prea o mai ajutau acum și priveghiul continua, în ciuda amețelii ei. Țuica de prune făcută chiar de Sandu pe vremea când aduna cu mâna lui fructele căzute în grădină își făcuse efectul. Și nici mâna dreaptă nu mai era la fel de vioaie și de flexibilă de la umăr în jos.
– La cum mi-e mie dat, ascultă aici: mâine-poimâine o să mă vezi iar nedormită și cu ochii umflați, jelind la alt priveghi, îi zise Lucica.
Avea ceva din aerul unui profet care vede viitorul pe fundul unei cești de țuică din care tocmai terminase de băut. Fata îi zâmbi încurcată și nu știu ce să-i mai răspundă. Se gândi că pesemne vorbele astea-s de la țuică. Se gândi că nu-i plăcea deloc priveghiul ăsta.
***
Priveghiul se terminase. Preotul veni cu puțin înainte de prânz să-i citească lui Sandu prima parte a slujbei, cea de acasă, iar înmormântarea decurse conform obiceiurilor de prin partea locului. Lucica ajunse la biserică cu tot alaiul, la braț cu o altă rudă, nevasta unui alt văr pe care-l îngropaseră acum doi ani.
Nu își mai amintea la ce oră mersese la culcare, cândva spre dimineață. Se trezise cu o durere de cap care i se așternuse ca o tichie grea și nu reușise să scape de ea. La fel cum nu reușise să scape de gândul ăsta ciudat și sâcâitor… Îi spusese ceva Elenei noaptea trecută, la priveghiul vărului, un detaliu important, unul pe care nu îl știa nimeni. După două cafele băute repede, înainte să vină popa, realizase că o luase gura pe dinainte și că îi făcuse Elenei niște destăinuiri.
O căutase pe femeie încă de când se trezise, la bucătărie, în speranța că o să apară. Elena promisese încă de ieri că urma să dea o mână de ajutor la tocatul zarzavaturilor pentru ciorbă. După ce l-ar fi dus pe Sandu la groapă, rudele și câțiva vecini ar fi urmat să ia masa în curte, alături de preot. Dar femeia nu era de găsit. O întrebase și pe nevasta lui Sandu, și pe fiică-sa. Nu știau nimic de Elena, nu o mai văzuseră de când se dusese la culcare, în camera din mijloc, de lângă sală, când obosise din cauza priveghiului.
Groparii îl coborâră pe Sandu în groapă, încetișor, manevrând sforile groase ca brațul. Lucica se aplecă să ia un pumn de pământ din apropiere, când dădu cu ochii de Elena. Femeia se afla pe partea opusă a gardului care înconjura cavoul zidit sub pământ. Desfăcu pumnul deasupra cavoului, iar țărâna și micii bulgări se izbiră de capacul dat cu lac. O privi pe Elena cum face același gest și cum se scutură apoi pe degetele lungi cu cealaltă mână. Ochii umflați ai femeii de dincolo de gard se îndreptară pentru o fracțiune de secundă spre Lucica, apoi îi lăsă repede în jos, rușinată. Priveghiul nu reușise să le apropie… Elena se îndepărtă de celelalte rude, făcându-le loc la mormânt pentru gestul final al pumnului de pământ și ieși de pe aleea cimitirului.
***
În fața bisericii, de-o parte și de alta a aleii principale care ducea spre intrarea în lăcașul de cult, se aflau două băncuțe din fier forjat, fără spătar. Vopseaua neagră de pe bucățile lungi de metal, ca niște gratii orizontale, se scorojise din loc în loc. Pe una dintre ele o găsi Lucica pe femeia pe care o căutase dis de dimineață.
Elena își suflă nasul și băgă șervețelul într-un buzunar de la vesta neagră, tricotată chiar de ea. Lucica se așeză lângă ea fără să-i ceară voie. Își făcu de lucru cu o cutie de chibrituri. Ba o deschise, ba o închise. Scoase un chibrit și îl rupse în două. După un minut în care singurul zgomot de pe alee era cel al sertarului format de cutiuța cu bețe, Lucica rupse tăcerea:
– Ai reușit să dormi?
– Eh, parcă mie îmi ardea de somn, după atâtea cafele băute la priveghiul ăsta.
Elena își suflă iar nasul, în altă batistă de hârtie. Încercă să-și curețe pământul de sub unghii, dar nu reuși. O dâră neagră se încăpățâna să rămână sub ele. Arăta de parcă ar fi muncit în grădină toată ziua.
– Hai să mergem la masă, că ne așteaptă ăștia.
– Nu merg, Lucico. N-am chef de parastasu’ lor.
– Ce-ți veni, fă? Cum adică să nu mergi? Ai stat la tot priveghiul, dar nu mergi la masă?
Lucica observă că femeia ținea pe brațul drept mânerele unei pungi de carton, din care se iveau zece lumânări albe și galbene, ca niște creioane colorate cu vârfurile de ață în afară. Nu înțelegea de ce se încăpățânează să nu meargă la masă, nici de ce nu îi aprinsese lui Sandu lumânările.
– Nu vreau să dau ochii cu nevasta lu’ Sandu. E o proastă! Eu i-am zis să nu-l îngroape luni. Da’ cu cine să te-nțelegi?
– De ce? Ce-are dacă-l înmormântează azi?
– Da’ parcă tu nu știi? Hai că sunteți culmea, și tu, și ea! Păi dacă-ngropi mortu’ în zi de luni, nu e bine. Toată lumea știe că pe urmă mortu’ îi ia cu el pe toți din casă.
– Hai, fă, că n-are-a face ziua de luni cu asta! Întreabă-l pe popa și o să vezi că o să-ți dea peste nas când o auzi prostiile astea.
– Dacă eu-ți zic! Bine, Lucico, n-ai decât să nu mă crezi. Să mă scuipi tu în gură dacă n-o fi așa.
***
Lucica nu veni la pomana de șase săptămâni a lui Sandu, când, conform datinei, rudele dădeau țoale bărbătești de pomană unui om din sat. Gina, nevasta lui, nu insistase ca ea să vină tocmai de la București, că drumul însemna o cheltuială în plus, iar Lucica avea și-așa destule pe cap acum, de când cu tragedia care o lovise. Nu se mai văzuseră de la priveghiul lui.
Când îi dusese Elenei o crăticioară cu ciorbă de legume și o porție zdravănă de fasole bătută cu ceapă călită – pentru că pomana picase în Postul Sfintei Marii – Gina îi menționase femeii, în treacăt, câteva vorbe despre ce i se întâmplase Lucicăi.
De la ea află Elena, într-o după-amiază de sâmbătă, pe când spunea „Bogdaproste” pentru mâncare și „Să fie primit!” pentru sticla de vin oferită întru sufletul răposatului, că Lucica alerga acum să cumpere sicriu, să plătească preotul, să facă curat la locul de veci și să dea comandă la florărese pentru o coroană cu garoafe roșii – flori naturale, nu de-alea ieftine din plastic.
Toate astea pentru a-și îngropa așa cum se cuvine mama. Ambele fură de acord că Dumnezeu abătuse asupra femeii această grea încercare din care nu se mai așteptau să iasă întreagă la minte.
Nu știau, însă, prea multe detalii despre împrejurările în care avusese loc tragedia, ci doar câteva frânturi de informații prinse din vorbele Lucicăi. Aceasta îi telefonase Ginei într-o dimineață de joi, acum câteva zile, să-și anunțe astfel cele câteva rude de la țară că mama ei s-a prăpădit într-un incendiu.
Când spăla vasele seara trecută, în bucătărie, Elena auzise la jurnalul de știri cum o femeie murise într-un apartament din cartierul Titan. Prezentatorul TV povestea că din cauza unei defecțiuni de la instalația de gaze, explozia aruncase în aer tot apartamentul, omorând o bătrână de 87 de ani, paralizată, care se afla chiar lângă bucătărie. Când au ajuns pompierii să stingă incendiul, era deja prea târziu pentru ea. Elena nu se gândise, însă, că ar putea să existe vreo legătură între moartea mamei Lucicăi și explozia ce avusese loc la etajul nouă al blocului.
Se hotărîse să o sune după pomana lui Sandu, ca să afle ce mai face și dacă ar putea să o ajute cu ceva, chiar dacă se așteptase la un refuz. Ar fi vrut să-i povestească un vis pe care îl avusese în urmă cu două zile, în care îi apăruse coana mare, cu înfățișarea de acum 20 de ani. Bătrâna îi turnase în vis cositorul și era îmbrăcată în haine noi, de sărbătoare. Nu mai avea fața ridată, ci doar niște ochi care sclipau și care urmăreau trăsăturile figurinei de cositor întărit. Îi explica Elenei ce reprezenta forma și de ce arăta ca niște dinți. Când s-a trezit, nu își mai amintea precis care au fost cuvintele bătrânei, doar că ar fi vrut să i se dea puțină țuică, să-și umezească buzele.
După al zecelea apel, închise telefonul. Chiar dacă Lucica nu-i răspunse în acel moment, asta nu a mirat-o. Aprinse fitilul candelei din perete și mai turnă un pic de ulei în păhăruțul de sticlă din suportul de lemn. Se hotărîse ca mâine dimineață, pentru că era duminică, să meargă la slujbă, să aprindă câteva lumânări pentru coana mare și să îi treacă de acum încolo numele întreg al bătrânei pe pomelnicul ei.
***
Telefonul tău nu mă încălzește cu nimic. Bine că mă suni acum, că te simți vinovată! Sunt sigură că ai aflat vestea de la Gina. N-au eu timp să stau la discuții cu tine, să te privesc în ochi, Eleno, chiar și pe ecranul ăsta mic al telefonului mobil, și să mă prefac că totul e bine. Câte aș fi vrut să-ți zic în seara aia! Și cum aș fi vrut să-ți dau peste nas, și ție, și lu’ bărbatu-tău.
Cred că toată viața m-ai considerat proastă, credeai că nu mă prind. Ah, dar și când am aflat! Mama n-a știut niciodată să ascundă cu adevărat lucrurile astea de mine. O citeam imediat, dintr-o privire. Era suficient să mă uit o dată în ochii ei, la fața ei, și deja știam când minte.
Când ai venit în iarna aia la ea, să-ți descânte, ați crezut amândouă că plec la piață și că nu am cum să aflu despre micul vostru secret. Mama îți explica în bucătărie, cu o claritate de care nu o credeam în stare, tot ce trebuie să faci ca să te măriți cu bărbatul pe care ți-l scosese ea în cale. Naivă, tu ai făcut tot ce ți-a spus, nu ai pus niciun lucru la îndoială, nu ai pus nimic sub semnul întrebării. Ai dat din cap, ai acceptat, ai devenit complicele ei cu fiecare cuvânt pe care i-l sorbeai.
Și ai contribuit și tu, Eleno, la nefericirea mea. Ai semnat pactul cu mama și nu te-ai mai uitat în urma ta. Voiai doar să te vezi cu pirostriile puse pe cap – de frică să nu rămâi fată bătrână – și să-i faci lui copii. Iar dacă coana mare zicea că el e potrivit pentru tine, ce puteai să mai zici? Puteai tu, Eleno, să o contrazici pe mama? Ce-ați zis voi? Dă-o dracu’ pe Lucica, ce știe ea despre băiatu’ ăsta al popii? Ce mai contează că inima ei bate doar pentru el și că în ea mai bate o inimă, sânge din sângele lui?
Nu e loc în casa asta pentru un copil din flori, a țipat mama în iarna aia, înainte ca tu să suni la ușă, cu gândul la rochia de mireasă și la noaptea nunții. Iar eu ți-am deschis, te-am poftit în casă, că eram naivă și proastă.
Cât tu te descălțai de cizmele pline de zăpadă neagră și apoasă, mama făcea deja planul și te mărita cu el, ștergându-mă pe mine cu o cârpă murdară din toată telenovela asta, așa cum îți ștergea strachina de lut emailat, după ce ți-a turnat în ea cositoru’.
Dar mie nu îmi era frică, aveam două inimi în mine, eu eram cea dătătoare de viață. Bărbatu-tău n-a știut niciodată. Ce sens ar fi avut să-i spun, acum când ochii lui se deschiseseră doar pentru tine? Mama a învățat, cu fiecare zi care s-a scurs de-atunci, să trăiască în casă cu copilul din flori care a ajuns peste ani să o așeze în cadă, despuiată, și să o spele cu buretele ca pe propriul lui copil.
N-a fost deloc greu să îi curm suferința celei care mi-a dat viață. Și când mă gândesc cât m-am stresat, de teamă să nu fiu prinsă. Am folosit tot ce-am învățat de la bărbatu-meu.
N-aș fi crezut în veci că o să-mi prindă bine anii ăia în care am fost măritată cu Narcis. El m-a învățat, fără să vrea, prin poveștile pe care le înșira la masă, o mulțime de secrete de la serviciul lui prost plătit, de la Distrigaz.
Un furtun slăbit aici, o garnitură desfăcută dincoace și treaba mea era pe jumătate făcută. Ce-mi trebuia mie detector de gaze, când planul era deja făcut? M-am dus la piață ca de obicei, pe cei mici i-am trimis în Orășelul Copiilor cu mă-sa, cu băiatu’ și cu fiică-mea. Știam că nu se vor întoarce prea curând acasă. Până se întorceau ei, mama ar fi inhalat fum și gaze cât pentru toată familia și ar fi avut arsuri pe tot corpul.
***
În satul în care copilărise Lucica alături de verii ei veștile de la oraș ajungeau mult mai repede. Din cauza restricțiilor impuse de autorități, Lucica îi transmise pe șleau Ginei că la înmormântarea mamei ei vor fi cel mult opt persoane și că nu trebuie să se obosească să vină la oraș nici ea, nici Elena. Nu voia să-și pună poliția în cap și nici pe preotul de la București, care și-așa îi cerea o sumă uriașă pentru a oficia slujba de înmormântare. Așa că pe coana mare o conduseră pe ultimul drum nepoții, fiica și trei vecine din bloc, în aceeași sâmbătă în care avu loc pomana de șase săptămâni a lui Sandu.
Pe la șase seara, Elena spălă crăticioara de ciorbă și porni spre ulița pe care locuia Gina. Poate ea reușise să mai vorbească cu Lucica, să o încurajeze și să afle mai multe despre cum murise bătrâna. Totuși, o întrebare nu-i dădea pace Elenei.
Când puse crăticioara într-o pungă de plastic, îi reveniră în minte cuvintele de la priveghi, privirea hotărâtă a Lucicăi și felul în care o apucase de braț.
De ce voia să o omoare pe mă-sa? Și cum – Doamne iartă-mă! – s-a stins coana mare la șase săptămâni de la discuția lor? Încercase să dea vina pe oboseală, pe ceștile de țuică ce curgeau gârlă la priveghiul lui Sandu și pe faptul că Lucica nu avea și ea, săraca, pe cineva apropiat cu care să mai schimbe o vorbă, două. Copiii ei erau mari, plecați toată ziua la serviciuri, ajungeau uneori acasă după ora opt.
Nora nu o băga în seamă prea tare și era mai tot timpul plecată în oraș cu treburi, iar pe nepoței îi vedea doar seara, când veneau de la școală, grădiniță și aftărscul. Știa toate astea din ceea ce-i mai spusese Lucica Ginei, în timpul celor câteva vizite recente pe care le făcuse în satul lor.
Visul de acum câteva nopți nu era deloc întâmplător, se gândi Elena când deschise poarta de fier a Ginei. Coana mare în haine noi și cositorul de forma unor dinți mari, cu rădăcini alungite, însemnau ceva, dar ce? Pe Elena o luă durerea de cap, atât de mult se gândise la vorbele din seara aia. Până azi nu le dăduse prea mare importanță, că mai vorbește omu’, ca fiecare, la beție, mai spune vrute și nevrute. Dorința femeii se transformase într-o realitate greu de conceput pentru Elena. Bătrâna arsese de vie, țintuită în pat. Nu se aflase nimeni în casă în afară de ea în momentul exploziei, lucru pe care-l aflase mai târziu de la Gina. Se bucurase, însă, că măcar nevestei lui Sandu îi răspunsese la telefon, că altfel nu avea de la cine altcineva să afle toate astea.
Ciudat lucru, acum pe Elena o evită. Nu era vorba doar despre apelul telefonic din sâmbăta asta. De când stătuse lângă Lucica, pe aleea din fața bisericii, nu mai reușise să schimbe o vorbă cu ea. Trecuseră șase săptămâni de atunci. Să fi fost totul o coincidență? Poate că nu. Mai mult din motivul ăsta mergea acum la Gina, să-i ceară o părere. Povara îngrijirii unui om bolnav și țintuit la pat nu-i era străină Elenei, însă ea nu se gândise niciodată să-i frângă gâtul soacrei ei. Deși ar fi avut și ea suficiente motive să o facă.
***
– Fetiță, da’ pe Lucica n-o chemași la pomană? De când mă țin să te-ntreb.
Elena se trezise acum, la spartu’ târgului – vorba aia – să deschidă subiectul ăsta delicat, deși știa că pe Gina o va enerva și simpla menționare a numelui ei. Relațiile dintre cele trei femei se răciseră după moartea lui Sandu, deși nici Elena și nici Gina nu ar fi putut să explice cu exactitate de ce se întâmplase asta.
Anotimpurile se succedaseră unul după altul, la fel și pomenile făcute pentru bărbatul Ginei. Popa plecase acum jumătate de oră, încărcat de sacoșe cu colaci, zicând bogdaproste. Se mirase și el, fără să fie contrazis de sătenii de la masă, ce repede se scursese un an de când Sandu plecase spre un loc cu verdeață, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea.
– Eh, da’ de ce s-o chem? Ea e cucoană la București, mai are ea timp să dea p-aci? Nu-i mai dai cu prăjina de nas.
– Deh, fetiță, de când s-a mutat la vilă, nu-și mai cunoaște lungul nasului, zici bine. Să mă ierte Dumnezeu, că vorbesc cu păcat în ziua asta, se căi Elena imediat pentru cuvintele rostite.
Rămăsese după prânz să-i dea o mână de ajutor Ginei la spălatul vaselor și la strânsul mesei. Dacă nu ar fi fost ea s-o ajute, biata femeie văduvă s-ar fi chinuit mult și bine cu tot ce însemna masă și pachete cu mâncare.
Elena se oferise să meargă ea în locul Ginei la biserică, cu coliva și cu pachetele care erau de împărțit la sărmani. De dimineață, se întâlnise în biserică cu o vecină, fostă învățătoare, dar care stătea mai mult pe la București, având grijă de nepoți. O prietenă comună, care o știa bine și pe Lucica, pentru că locuia la câteva străzi distanță.
– Despre ce vilă vorbești?
Era prima dată când Gina auzea despre mutarea rudei lor.
– Păi mi-a zis mie aia a’ lu’ Cucu azi dimineață, că Lucica a vândut apartamentu’. Că cică toate lunile-astea a alergat pe la notar, să rezolve cu succesiunea după moartea maică-sii.
– Și ce ți-a mai zis?
Elena se șterse bine pe mâini pe un prosop alb-gălbui. Terminase de spălat farfuriile, paharele și tacâmurile folosite la parastas, iar acum putea în sfârșit să se așeze pe un taburet, pe scaunul ăla bun și moale pe care stătuse popa mai devreme. Simți un junghi în spate, la noadă. Stătuse prea multe ore în picioare azi, și la biserică, și în curte. Cântărea în minte cum ar trebui să-i dea veștile. Știa că, dintre toate nevestele verilor Lucicăi, Gina fusese cea mai apropiată de ea. Își privi unghiile și se asigură că nu i-au rămas sub ele resturi de mâncare. Pătase iar pantalonii negri cu ceară topită, în biserică, și se strădui să o curețe.
– Hai, Eleno, zi odată! Nu mă mai ține așa!
– Păi ce să-ți zic? Coana mare avea în conturi o grămadă de bani, de care n-a știut nimeni. Și niște proprietăți pe numele ei într-un cartier din oraș, și niște locuri de veci la Ghencea, plus multe terenuri. Mi-a mai zis aia a’ lu’ Cucu, da’ am uitat. Lucica a vândut tot: și apartamentul în care-a murit mă-sa și tot ce mai avea bătrâna, aur cumpărat pe vremuri de la turci.
– Eh, nu mai spune! Asta nu pot s-o cred!
– Ba să crezi. S-a mutat din cartieru’ ăla unde stăteau ele. Cică acum stă cu copiii și nepoții într-o vilă cu etaj, în Primăverii. Are și femeie care îi face zilnic curățenie, una care le face de mâncare, a angajat bonă să stea cu ăia mici ai lu’ fi-su… Cum îl cheamă? Mihai?
– Du-te d-aci, că mănâncă căcat aia a’ lu’ Cucu! Păi crezi că nu mi-ar fi zis mie Lucica toate astea? Nu stătea ea fără să se laude în fața mea cu toate averile ei și cu toată moștenirea ei!
Femeile mai stătură de vorbă vreo oră, întorcând pe toate fețele averea Lucicăi și cum se îmbogățise ea peste noapte. Cu mintea lor de femei simple, ajunseseră la concluzia că ruda lor fusese mai mult ca sigur în cârdășie cu vreun notar de la oraș, ca să stoarcă și ultimul bănuț de pe urma averii coanei mari. Lucica nu mai vorbise de luni bune cu Gina, de atunci, de la priveghiul lui, iar pe Elena o ignorase complet, așa că nu era întâmplător.
***
La câteva zile după ce femeile o judecară pentru felul în care continua să se poarte, Gina primi un telefon. Pe ecranul alunecos apăru numele Lucicăi. Ce ciudat s-o sune după ora zece noaptea. Eh, dar n-ar trebui s-o mai surprindă nimic din metehnele ei, mai ales de când murise coana mare. Vreme de zece secunde se gândi că ar fi bine să nu-i răspundă, că fusese o nesimțită și că nu se sinchisise să vină la pomana lui Sandu, după priveghiul cel lung. De parcă avea nevoie de invitație specială ori de covor roșu la poartă! Merita să-i închidă telefonul în nas. Halal prietenă! O considerase ca pe o soră, mai ales că fusese verișoara mai mică a lui Sandu, de care el avusese mereu grijă. Uite cum îl schimbă banu’ pe om, decretă Gina. Se ridică din pat, apăsă pe ecran și răspunse.
Vocea unui tânăr, pe care o recunoscu cu greu, deși el se prezentase, îi dădu rapid o informație care o lăsă fără cuvinte:
– Tanti Gina, m-auzi, bre? Sunt Mihai.
Vocea de la celălalt capăt făcu o pauză și repetă ceea ce-i spusese:
– Mama a avut în seara asta un atac cerebral, sunt cu ea la Urgențe. A paralizat pe-o parte.
Foto de Ksenia Chernaya: https://www.pexels.com/photo/person-giving-comfort-to-a-mourning-woman-8986725/
Leave a Reply