Cu o lună înainte de a împlini 38 de ani, Augustina își visase singurătatea. Fusese un vis simplu și deloc înfricoșător, așa cum sunt visele din perioada de acalmie, când nu știi dacă ar trebui să mai suferi sau nu după fostul iubit.
Își amintește și acum detaliile vii, mersul ei, imaginile acelea din satul natal, de pe o uliță pe care rar intra, de parcă le-ar fi surprins camera de filmat a unui regizor cu mână sigură, un regizor care știe exact ce ar trebui să surprindă pe film.
La fel de sigur a fost și creierul ei când a înregistrat sentimentul de singurătate, pașii o purtau pe ulița prăfuită, unde se afla casa bătrânei Paula, iar gândul Augustinei în interiorul acelui vis aluneca înspre Mike, știa că el era ieșit în oraș cu cel mai bun prieten, știa că el este departe de ea, știa că va veni acasă, la ea, peste foarte multe ore, prea multe ore…
Și se tot gândea cum ar putea să-și umple timpul, cum să-și păcălească creierul și să nu se mai gândească la Mike, la bărbatul relaxat și sociabil, cu mulți prieteni, prea mulți pentru ca ea să le mai țină minte numele. Totuși, în vis mai era o prezență. Simțea că mai era ceva alături de ea. Singurătatea.
Și nu i se arăta oricum, ci ca o stare de calm, o stare de liniște, ca atunci când marea și-a potolit valurile pentru ca piciorușele unui copil ce abia învață să meargă ating nisipul umed și totul este exact așa cum ar trebui să fie. Nu i-a fost frică de starea din vis.
Ceva prea personal
S-a trezit, razele soarelui pătrundeau prin fereastra pe jumătate acoperită de jaluzele. Și-a făcut o cafea, iar pentru restul zilei a păstrat pe umeri haina moale și pufoasă a acelui sentiment pe care n-a fost în stare să i-l descrie psiholoagei ei.
Nu se simțea în stare să-l descrie, visul era ceva prea personal, ceva doar al ei, un sentiment intim și bun de pus pe rană ca un medicament ce oprește sângerarea…
Ca atunci când s-a tăiat la degetul mare încercând să curețe mere pentru un compot, iar în clipa aia, după ce se chinuise să se bandajeze, observase că pătase eticheta tubului de Baneocin cu sângele ei…
Sângele se uscase pe etichetă, părea un sigiliu de ceară roșiatică, atomii dintr-o vișină putredă cu eritrocite înmărmurite, lipsite de viață.
Eticheta de hârtie de pe tub și globulele ei roșii se împrieteniseră, își imagina că își fac confidențe, că își acoperă una alteia umerii goi în zilele răcoroase de toamnă ce vor urma.
La fel cum își simțea singurătatea acoperindu-i gâtul, sânii, podul palmelor în zilele de sâmbătă ori duminică, când Mike pleca în oraș și ea nu-și mai dorea ca el să se întoarcă cât mai repede acasă.
Filme și DIVA
În ultimul an, învățase să se uite la filme pe DIVA, împărțind canapeaua cu confidenta ei din vis. O invitase în sufragerie după dimineața aceea din august, când o simțise alături de ea pe ulița prăfuită.
De atunci se uitau împreună pe fereastră, la pisicile de pe stradă, cumpărau cosmetice online, își priveau trupul în oglinda mare din sufragerie ori beau frappé-uri cu multă gheață, în balcon, ascultând râsetele copiilor din părculețul de lângă bloc.
Era vară, iar Augustina știa că nu degeaba își visase singurătatea. La fel cum unii oameni își visează moartea și simt brusc nevoia să dea de pomană celor sărmani, la fel ca acei oameni care-și organizează toate pomenile și parastasele încă din timpul vieții, Augustina își făcuse o promisiune.
Aceea că va dărui în fiecare dimineață o cană cu apă confidentei ei și-i va împleti părul în două cozi, așa cum i-l împletea ei bunica ei, în copilărie, când mama Augustinei era prea ocupată să vadă ce face fiica ei. Șirul cănilor cu apă abia începuse…
Foto de Ravi Kant: https://www.pexels.com/photo/yellow-ceramic-mug-with-water-droplets-in-time-lapse-photography-176649/
Leave a Reply