Tălpile-mi dansează pe nisipul umed. Valurile mării îmi mângâie gleznele.
M mă ține de mână, mergem pe plajă minute în șir, de parcă am fi la capătul lumii așa cum o știm deja. De parcă soarele ar înceta să ne mai lumineze fețele la acel răsărit ce nu va mai fi. Nici noi nu vom mai fi la fel.
Suntem doar o femeie și-un bărbat pe canapea, într-un apartament care ne adăpostește de razele ultraviolete. Aș vrea ca M să stea lângă mine în timp ce scriu, să-i citesc cuvintele, să-mi dau voie să fiu vulnerabilă în fața lui. Cititorul meu alfa. Să stăm pe canapea la fel ca în vara lui 2021, când i-am citit dintr-o proză scrisă de mine și am izbucnit în plâns. Secvența mi-a amintit de tata, de felul cum mușca dintr-un măr crud ori dintr-un măr copt pe sobă. Un fruct cu coaja maronie, la fel ca pielea mea bronzată vara asta.
Am lenevit pe șezlong, în stațiunea Neptun. A fost vara în care mi-am făcut curaj să intru până la gât în apa unei piscine, strângând mâna lui M de teamă, de groază. M-am uitat în ochii lui, m-am pierdut în cele două irisuri ce își schimbau nuanța din căprui în verzui.
Mi-a zis să am încredere în el. Lângă noi, apa clipocea printr-o țeavă curbată deasupra piscinei, ca o cascadă Niagara gata să ne îmbrățișeze de la distanță. Era de parcă aia ar fi fost ultima noastră zi pe pământ.
Soarele urma să explodeze dintr-o clipă într-alta, pentru a dezintegra atomii noștri de îndrăgostiți cu pielea bronzată.
Leave a Reply