Nu mai țin minte care a fost perechea de cercei de la care a pornit toată nebunia asta, toată avalanșa de culori. Poate să fi fost perechea de cercei de aur primită în dar prin clasa a opta de la nașa mea de botez, când am împlinit 14 ani.
Ori poate a început mai târziu, prin liceu ori facultate, când C. mi-a dăruit niște pereche de cercei cu șurub, ca niște floricele mov din cristale Swarovski, alții fiind două perle mari și rotunde. I-am dat înapoi după ce ne-am despărțit. Ori poate că memoria îmi joacă feste și ,de fapt, pe cei primiți de la C. i-am dăruit unei verișoare.
Ori poate că povestea a început de la cumnata mea, care mi-a dăruit o mulțime de cercei și coliere din plastic, tot felul de gablonțuri de care mă îndrăgostisem pe loc și de care ea voia să scape, pentru că le avea de la un fost iubit, iar la acel moment ea începuse o relație cu fratele meu.
Nu descoperisem încă ce înseamnă să fii cochetă cu cerceii la urechi
Ori poate că totul a început cu niște cercei turcoaz cu colier identic pe un șnur gros, un set primit de la soră-mea, împreună cu alte mărunțișuri și gablonțuri de tot felul.
Eram în clasa a noua, primul an de liceu. Încă nu descoperisem ce înseamnă să fii cochetă, ce înseamnă să fii femeie. Dar uite că în creierul meu, în spatele acelei furtuni de hormoni ce-mi acoperea mintea și trupul, se afla o fărâmă de feminitate. O scânteie.
Mă atrăgea proful de fizică, el a fost primul meu crush. Dar asta se întâmpla deja prin a zecea.
Deci pe undeva în timeline-ul ăsta dintre clasa a noua și clasa a zecea, sora mea mai mare îmi dăruise cerceii ăia rotunzi din plastic. Arătau ca niște nasturi adorabili, veseli, primăvăratici, cu un strop de verzui în centru.
Ori poate că arătau mai degrabă ca niște gogoși aplatizate și rotunde, cu un centru de greutate gol pe care Homer Simpson l-ar fi devorat fără să stea pe gânduri.
Numai că mie îmi stăteau gândurile doar la proful meu de fizică, Iordache D., cel cu părul tuns scurt, grizonant, misogin până în măduva oaselor, dar pentru care toceam formulele alea imposibile săptămână după săptămână. Eram așa de mândră de mine când purtam cerceii mei turcoaz care păreau bleu, greu de descris…
Cerceii mei care nu se asortau cu nicio bluză din garderoba mea din clasa a zecea, dar nici că îmi păsa.
Erau cerceii care-mi dădeau încredere în mine, încredere să-l privesc în ochi pe domnul Iordache care n-avea (cred) mai mult de 38 de ani. Adică vârsta pe care am eu azi, când scriu rândurile astea.
Hormonii jucau șotronul
Habar n-aveam ce simt, habar n-aveam că hormonii se jucau șotronul în corpul meu.
Habar n-aveam de ce îmi plăcea să îi susțin privirea. De ce îmi creasem o plăcere mică și perversă din a învăța formulele de la fizică, doar pentru el, de dragul lui. Să mă vadă, să vadă că exist.
Să-mi dovedesc mie că exist și în alt plan, nu doar într-o clasă cu lambriuri din lemn, într-o bancă din lemn mâzgălită și desenată de milioane de pixuri. Eu și cerceii mei.
Eram atât de mândră de mine și de „sistemul” meu prin care mă făceam sau mă transformam într-un adevărat star în ochii lui.
„Minunea” nu dura mai mult de o zi. La lucrările de control pe care domnul Iordache ni le dădea doar din partea de teorie luam zece.
Eram perfectă, dovedeam că sunt o Nadia Comăneci la formulele din materia de fizică din clasa a noua. Pe când la lucrările și extemporale la care proful ne dădea doar probleme de fizică de rezolvat, abia reușeam să trec linia de finiș. Cum altfel? Cu un cinci muncit. Și cu un acut simț al dezamăgirii.
Îndrăgosteală de adolescentă
Eram dezamăgită de mine pentru că, în îndrăgosteala mea adolescentină, nu fusesem în stare să aplic teoria în problemele practice. Dar în același timp eram și mai dezamăgită pentru că simțeam că îl dezamăgesc pe el.
Chiar și așa, între aceste două maluri – teorie și probleme de fizică – reușeam să-mi etalez cerceii din plastic care scoteau un sunet melodios la fiecare mișcare a capului.
Îmi prindeam părul lung și des în două cozi, parcă nevenindu-mi să mă desprind cu totul de copilărie. În același timp încercam marea cu degetul. Și-mi purtam cerceii cu mândrie.
Pătrundeam pe un teritoriu ce nu-mi era familiar: acela al feminității, al seducției. Al atingerii ușoare a unui cercel în timpul orelor de fizică. Atinsul cerceilor este un gest pe care-l fac și astăzi (acasă sau la birou).
Exercițiu de mindfulness
Fără să fiu pe deplin conștientă, îmi duc mâna dreaptă la ureche. Verific. Ating. Verific poziția cercelului, închizătoarea, sistemul de fixare, de prindere. Bucata aia minusculă de silicon din spatele lobului. Urechea mea e o hartă, un teritoriu pe care îl cartografiez fără să am nevoie de o oglindă. E un gest reflex, cu rol de calmant. Ori poate – cine știe? – cu rol de împământare.
E un exercițiu de mindfulness. Ești aici, ești prezentă, urechea e la locul ei, cercelul e la locul lui. Ating cercelul, deci exist. Exist, deci sunt cochetă. Sunt femeie într-un miliard de universuri paralele.
Urechile mele coexistă într-un multivers de cercei colorați făcuți din toate materialele posibile. Erau de toate formele, unii mai prețioși, mai scumpi.
Alții au fost cumpărați de pe Temu, unii sunt unicat, de la producătorii români; unii handmade; alții făcuți cu un cookie cutter într-o fabrică din China.
Urechile mele sunt parte din feminitatea mea, când nu port cercei ma simt goală. De-a dreptul dezbrăcată. Am nevoie de cele două ancore care să stea de-a dreapta și de-a stânga mea. Între ele suntem eu și feminitatea mea.
Nu te naști, ci devii femeie
Se spune că nu te naști, ci devii femeie. Nici eu nu m-am născut femeie, ci cred că am devenit una. Când? În ziua în care am renunțat la cercei primit de la nașa mea, când m-a botezat. Acei cercei cu tortiță. Cercei de fetiță cuminte și supusă. Cercei ficși, meniți să nu se miște. Cerceii care nu trebuiau să nu atragă priviri, să nu te facă să ieși în vreun fel în evidență.
Dar pentru a contracara efectul lor, există azi un multivers de cercei într-o cutie uriașă, fără limite. În ea se pot adăposti modele din ceramică, lut polimeric, aur, cu perle, cu cristale Swarovski, din plastic ieftin.
În multivers există modele de cercei din tot felul de materiale textile, din piele vopsită, din ceramică, cu pietre prețioase ori cu zirconiu. Sunt cerceii pictați manual, pictați cu aur sau platină, cu împletitură din argint. Sunt cerceii în formă de inimioară, cu chihlimbar ori cu alte detalii.
Toate aceste perechi descrise mai sus își așteaptă cuminți rândul. Așteaptă să le port, să danseze prinse de lobii urechilor mele.
Ele așteaptă să mă îndrăgostesc, să iubesc, să sufăr după pierderea tatei, să țip, să zâmbesc, să râd alături de M. pe canapea. Să-mi așez capul pe umărul lui și să plâng, să fiu feminină, să fiu jurnalistă, să fiu vulnerabilă, să fiu eu.
Iar după toată această așteptare, la picioarele mele să se deschidă calea spre un drum nou. Să mi se aștearnă un covor mișcător format din toate acele perechi de cercei pe care le voi purta în viața asta cu încredere și fără urmă de regrete.
Foto de Visk Clicks: https://www.pexels.com/photo/silver-earrings-with-green-gemstones-on-white-jewelry-box-5409535/
Leave a Reply