Am făcut o pauză (neintenționată) de la scris. Și uite că a trecut ceva timp de când nu am mai scris pentru blog.
La început de iulie, o problemă de sănătate m-a făcut să merg la spital pentru o intervenție chirurgicală. Acum sunt acasă de câteva zile, mă recuperez, mă odihnesc.
Mi-a lipsit scrisul, mi-a lipsit tableta mea reMarkable 2 care face magie și-mi transformă scrisul de mână în litere de tipar. Mi-a fost dor să scriu, să aștern cuvintele pe ecranul tabletei. Să scriu și altceva în afară de numele meu, semnătura mea, de bife prin care îmi dau consimțământul pentru tot felul de proceduri medicale, anestezie generală etc. etc.
A trecut. Ar fi nedrept din partea mea să spun că nu mi-a fost frică de toată această „furtună” ce precede anestezia și care urmează după trezirea din anestezie.
Durerea e proaspătă, nici vorbă să fi avut chef de scris
Dincolo de frică, organismul îmi arată în fiecare zi că este puternic, că are resurse, că se reface în ritmul lui și că trebuie să am răbdare. În ultimele două săptămâni nu am putut scrie ficțiune, mi-a fost greu. Durerea e prea proaspătă în memoria mea. Și chiar dacă am avut surse de inspirație în salonul de spital, simt că încă nu pot scrie o ficțiune bazată pe zilele petrecute pe acel pat dintr-o secție de neurochirurgie. O să vină, probabil, și ziua aia. Sau n-o să vină.
O să păstrez în câteva sertare ale memoriei acele zile petrecute în spital și cel mai probabil o să uit durerea. Deja am început s-o uit. Nu-mi pare rău.
Nu știu exact ce anume m-a făcut să scriu textul ăsta pentru blogul Borcanul cu Povești. Poate faptul că mâna dreaptă a vrut să-și reamintească cum e să scrie din nou liber, pe tableta care imită hârtia, să-și reamintească sunetul produs de vârful pixului pe ecranul cu e-ink. Cerneală electronică (electronic ink). Această cerneală parcă ar fi numele unei țări exotice. O țară unde mi-ar plăcea să-mi petrec concediul dacă branula din mâna dreaptă nu m-ar fi incomodat la scris. În perioada asta de absență de pe blog și de pe pagina Borcanul cu Povești tot ce am putut să fac cu mâna cu branulă a fost să semnez și să-mi dau acordul, să completez documente oficiale. De când am ajuns acasă, simțeam nevoia, totuși, să dau frâu liber acestor cărări pline de cuvinte, printre rânduri.
Dorința de a scrie
O fi și-ăsta vreun microb prea puțin studiat: dorința de a scrie. Dar parcă prea sună a clișeu dacă l-aș numi acum „microbul scrisului”. Corect ar fi să-i spun microbul normalității mele. Scrisul e normalitate. Scrisul e felul organismului de a-mi arăta că se reface, se vindecă și că toate medicamentele pe care le înghit zilnic funcționează.
Normalitatea începe acasă, cu exerciții simple pentru întărirea musculaturii și gimnastică medicală, cu secunde în care rana sau operația dă semne bune. Pielea mă mănâncă. Îmi vine s-o scarpin, dar nu pot. O las în pace. Mă apuc de scris.

Tot ce pot să scarpin este ecranul tabletei cu cerneală electronică. N-am bisturiu, nu am lamă ascuțită, am doar un pix cu un vârf special care m-a așteptat cuminte în bibliotecă. M-a așteptat să-l ridic cu mâna dreaptă. Gata să reînnoiesc un jurământ de pacientă bucuroasă că s-a-ntors acasă.
Scriu și mă simt împlinită. Literele nu-s perfecte. Și ele au cicatrici adânci, la fel ca cicatricea de pe zona lombară, dar azi nu caut perfecțiunea. Caut doar un teren familiar unde să-mi pot așterne gândurile haotice. Un teren fertil pe un ecran. Îmi place să-mi dau voie să zburd printre rânduri, să uit de patul de spital și să mă încarc cu toată această energie a normalității.
Scrisul e normalitate, scrisul e ceea ce mi-a lipsit cel mai mult în perioada asta. Oftez și mă pregătesc să-nchei acest text.
Azi se împlinește o săptămână de la operație.
Sunt bine.

Leave a Reply