Acum câteva luni am scris despre furie. Un companion deseori invizibil pe care l-am hrănit multă vreme fără să-mi dau seama. Ori poate că încă-l hrănesc…
Am fost furioasă și tristă când am pierdut o parte din sănătatea mea, în 2021. Și am fost furioasă când a murit tata. Bineînțeles, am fost furioasă când am fost părăsită de un bărbat. El s-a despărțit de mine în 2013. Am fost furioasă pe mine pentru că nu mi-am dat seama că e o relație toxică.
Dacă aș putea să-mi imaginez simbolurile furiei mele, le-aș vedea ca pe fragmente colțuroase de cărămidă roșie. Aceste fragmente de furie ar înmuguri pe ici, pe colo, în oraș, în satul meu natal. Sau în diverse locuri din lume unde am fost în concediu cu iubitul meu.
Locuri unde-am fost furioasă pe el, furioasă pe mine pentru că n-am știut să-mi exprim sentimentele în cuvinte, furioasă că n-am putut să-i spun cât de mult m-a rănit. Nu știu dacă oamenii s-au împiedicat de aceste fragmente de cărămidă…
Îmi place să cred că micile mele morți (am folosit aici o idee dintr-un capitol din „Femei care aleargă cu lupii”, de Clarissa Pinkola Estes) ar ajuta femeile să-și găsească drumul.
Femeile s-ar împiedica de un fragment de cărămidă și-atunci ele ar ști să-și schimbe direcția, să facă alte alegeri în viață. Iar singura care nu s-ar împiedica de cărămizile fărâmițate aș fi eu, pentru că pentru mine ele ar fi invizibile.
Atomii de furie ar merge mai departe
N-aș mai ști cu exactitate locul unde s-au produs micile mele morți, doar le-aș întui. Dar îmi place să cred că doi sau trei atomi din acele cărămizi ar rămâne lipiți de tălpile femeilor care încă n-au învățat cum să-și gestioneze și să-și accepte furia.
Atomii ar merge mai departe, purtați de pașii a mii de femei sălbatice. Ar ajunge pe munți, în păduri, în valurile mării, în cabina unui avion, dincolo de granițele țării, poate chiar în Tibet.
Oriunde ar ajunge, nu-mi va fi dor nici de atomii, nici de bucățile-puzzle de cărămidă, pentru că aș fi mai presus de furia mea. Aș privi cerul într-o zi senină de vară, aș face cu mâna către un avion.
Aș începe să cânt Avion cu motor ia-mă și pe mine-n zbor! Iar în avion, pe aripile sale și în fuzelaj s-ar afla milioane de atomi din cărămizile furiei mele. Eu le-aș face și lor cu mâna, nu-mi va fi dor de ei.
Vocea din cer, din jurul avionului, ar zice: „O să te iau când va veni momentul. Tu continuă să-ți hrănești latura spirituală și urmează-ți pașii așa cum doar tu știi să o faci”.
Leave a Reply