Borcanul cu povești

Proză publicată în secțiunea CREAȚII LITERARE – Proză scurtă a LITERNAUTICA (Revistă de literatură și alte mofturi):

True Lies în preajma lacului

Apa lacului IOR era roșie în primăvara aceea, când l-a văzut ultima dată pe Laurian, față în față. Cati acceptase să se vadă cu el în parc, lângă lac. Citise mesajul lui pe ecranul zgâriat al telefonului în acea dimineață, fără să-și dea seama că își rodea unghiile.

A ajuns prea devreme în parc, așa că a hrănit rațele de pe lac cu resturi de pâine albă și bucăți de biscuiți Belvita. Renunțând să se mai uite la ceas, Cati a început să își șteargă lentilele ochelarilor. Șervețelele îmbibate în alcool erau borna care marca, după cum învățase ea de-a lungul anilor, o discuție importantă. Lentilele curate, fără nicio urmă de praf ori de grăsime împrumutată de pe buricele degetelor, erau pentru Cati ca o pânză albă pregătită să primească cu brațele deschise o schimbare apărută pe nepusă masă în viața ei.

Apa lacului devenise roșiatică

Razele soarelui se jucau cu suprafața lacului. De două săptămâni, apa căpătase o culoare roșiatică, de parcă o pensulă însângerată fusese lăsată la înmuiat într-un pahar gigantic cu apă.

Culoarea de azi a lacului îi amintea de sângele ei uscat, ce se odihnea pe bandeletele de testare a glicemiei. Situația lacului fusese prezentată pe larg la jurnalul de știri în urmă cu două seri și de-atunci se hotărâse să meargă în parc și să se convingă de schimbare. Poate așa ar înțelege că nimic nu este veșnic, nici măcar culoarea apei lacului.

Însă cu cât Cati încerca să se gândească la lucruri banale, la știri despre câini pe skateboard, la șinele de tramvai exfoliindu-se pe zi ce trece, la pâine low carb și bio de la Mega, mintea ei revenea ca o cheiță în poziția de start la Laurian.

Pictor credincios pânzei sale

Și-l imagina cum stă pe canapea, seară de seară, într-o garsonieră din Militari, uitându-se la știri și deschizându-și o sticlă de bere nefiltrată, care costase probabil cât o sticlă de vin Caii de la Letea. Vinul lor preferat, pe vremea când Laurian își îndeplinea rolul ca un pictor credincios pânzei sale, oferindu-i ei totul.

De când plecase din viața ei, în urmă cu șapte luni, înainte de Crăciun, Cati nu mai știa nimic despre Laurian.

A lăsat-o singură, complet nepregătită pentru simptomele pe care le ignorase ca pe părul motanilor ei într-o mare adunare generală pe parchetul din sufragerie și dormitor. El i-a lăsat, totuși, un mesaj pe un post-it lipit pe frigider, între desfăcătorul de bere cu simbolul lui Spider-Man și o fotografie cu magnet de la o nuntă. It’s not you, it’s me.

Laurian luase toată vina asupra lui, însă acele câteva cuvinte pe un pătrățel din hârtie roz nu rezolvau problema. Cati voia să înțeleagă de ce s-a cărat, de ce și-a făcut bagajele atât de repede, de ce i-a lăsat cheia apartamentului pe birou.

A plecat fără nicio explicație

Fără nicio explicație, Laurian a plecat lăsând în urmă un miros de substanțe chimice, izbitor de asemănător cu aerul din zona fabricilor de vopseluri de la marginea lacului și a orașului.

Laurian a ajuns în parc după ora douăsprezece. Cati terminase proviziile de pâine uscată cu care hrănise rațele și mânca acum câteva migdale prăjite și sărate dintr-o pungă ce foșnea la fiecare mișcare a mâinii.

– Ce faci, frumoaso?

Laurian era binedispus. Mai vesel decât îl văzuse Cati vreodată. Fredona o melodie pe care ea nu o mai auzise până atunci. I se păruse că el flirtase cu vânzătoarea de la magazinul din parc, de vizavi de bărcile din preajma lacului, în timp ce primea restul de bani pentru înghețată. Degajat, pusese bancnotele în portofel și-i făcuse vânzătoarei cu ochiul, făcând-o să roșească.

Apa lacului scânteia

S-a apropiat de banca unde stătea Cati, a sărutat-o pe ambii obraji, a învârtit-o ca pe o păpușă Barbie angajată part-time la Teatrul Balșoi și s-a așezat lângă ea. Apa lacului scânteia, iar rațele lăsau în urma lor mici valuri în compoziția sângerie.

Laurian mânca înghețată din paharul de plastic și își arăta dinții albi, de parcă filma chiar în acel moment o reclamă la pastă de dinți. Ea a recunoscut aromele ce fuseseră cândva și preferatele ei: vanilie, pepene galben și fistic. A înghițit în sec doar gândindu-se la gustul înghețatei.

– Ai mai pus un pic pe tine. Poate cu tratamentul, începi să asimilezi şi tu mai bine.

Cati nu i-a răspuns. Nu au trecut cinci minute de când s-au revăzut și deja o făcea să regrete. Așa era Laurian. Când încerca să îi facă complimente, o făcea să se simtă nesigură, să aibă îndoieli cu privire la trupul ei, iar de multe ori Cati ajungea să se închide în baie și să plângă. Când slăbise în urmă cu un an, el îi sugerase că ar trebui să meargă împreună la mall, să-și cumpere alte sutiene: „Vezi și tu că nu mai ai cu se să umpli cupele!”.

– Nu am spus-o cu răutate. Nu e un reproș, să știi.

– A sunat a reproș.

Soldați căzuți la datorie

Cati era sigură că arăta ca un om al străzii. Așa se simțea. Părul i se îngrășase în ultimele luni. Dintr-o cauză neștiută, îi cădeau din ce în ce mai multe fire. Le găsea dimineața pe fața de pernă, în cadă, după duș, ori în chiuvetă. Soldați căzuți la datorie, în lupta ei de zi cu zi de a ține glicemia sub control. Nu avusese timp să își spele părul în acea dimineață.

Pe obraji și pe frunte avea acnee. Ici și colo, câteva chisturi dureroase se jucau X și zero cu crema Skinoren de la farmacia de lângă bloc. Hainele stăteau pe Cati de parcă ar fi fost cumpărate de la un magazin second hand din anii 2000. Chiar dacă acumulase câteva kilograme de când plecase el, blugii skinny păreau largi, așa că încerca să se uite cât mai puțin în oglinda din dormitor. Se temea de imaginea ei, se temea că ar putea descoperi și alte schimbări provocate de boală.

El făcea pe cuceritorul

Laurian, ca întotdeauna, făcea pe cuceritorul. Știa cât de mult îi place ei parfumul Sauvage, după ce actorul preferat al lui Cati apăruse într-o reclamă suflecându-și mânecile cămășii. Astăzi, el a folosit intenționat parfumul – Cati era sigură.

Barba lui era îngrijită și definită. Părul tuns scurt, inspirat de felul în care fotbaliștii de la marile cluburi își etalau podoaba capilară. În perioada în care nu se văzuseră, Laurian dăduse jos câteva kilograme, burta nu mai era la fel de proeminentă.

– Știi că nu e bine nici să fii prea slabă. Erai doar un firicel.

A luat o linguriță de înghețată și s-a lins pe buze. Un gest banal, făcându-i și ei poftă.

– Haide, nu te supăra, trebuie să-ți spună cineva. E vorba de atingerea unei greutăți normale.

– M-ai chemat să vorbim despre greutatea mea?

Afișând același zâmbet de reclamă la pastă de dinți, Laurian a adunat de pe fundul paharului ultima fărâmă de înghețată.

– Am auzit că ai început tratamentul.

– A fost decizia medicului. Nu puteam să refuz.

– Și te simți mai bine de când faci insulină?

Era interesat de starea ei, după luni de tăcere

Laurian părea acum interesat de starea ei, după luni întregi de tăcere. Ceva se schimbase la el, însă Cati nu-și putea da seama. În ultima seară când au dormit sub același acoperiș, el îi reproșase că se duce prea des la baie. Nu înțelegea nevoia ei de a urina din oră în oră. Îi spusese că îl deranjează că se trezește la cinci dimineața, iar Cati îi explicase că se trezea din cauza crampelor de la gambe.

„Nu are sens să mergi prin apartament ca o somnambulă, doar ca să scapi de durerile de picioare Du-te la doctor!” Picătura care a umplut paharul a fost că Laurian nu înțelegea de ce era nevoie ca ea să bea atât de multă apă noaptea și să facă zgomot în căutarea sticlei de lângă noptieră.

La nici o săptămână de la ultima discuție pornită de la „Când naiba ai băut două baxuri de apă? Parcă abia ți-am cumpărat”, Cati a citit bilețelul cu it’s not you, it’s me, pe care Laurian îl semnase.

Nu-și mai amintea dacă i-a răspuns la întrebarea despre insulină cu o minciună sau dacă s-a lăudat că somnul ei a devenit tot mai odihnitor. Discuția lor se apropia de final, după zeci de minute în care Laurian a privit lacul roșu, cerul și copacii, făcând observații despre culoarea apei, despre cât de dor i-a fost de parc. A vorbit mult despre el însuși, despre planurile pentru vara aceea.

Visa să călătorească, să vadă lumea

Voia să se apuce de pictat, i-a mărturisit lui Cati, de parcă ar fi avut nevoie de aprobarea ei. Laurian visa să călătorească și să vadă lumea. Îi părea rău că nu vizitase niciodată insulele lui Maldive, că nu călătorise. Plănuia să viziteze peste câteva luni Roma, apoi Parisul.

– Știu că nu ți-am spus niciodată de ce am plecat.

Fraza lui a surprins-o, ca o sămânță ascunsă într-o bucățică de pepene roșu strivită între măselele nepregătite. Nu a știut ce să îi răspundă pe moment. Bărbatul de lângă ea, sprijinit de spătarul băncii, nu era același de care se îndrăgostise în urmă cu șapte ani. I se părea că visează că Laurian, pe fundalul lacului IOR, era pe cale să i se destăinuie. A realizat, printre ciripitul păsărelelor din copaci, că o ajuta să închidă acest capitol din viața ei.

Laurian a ridicat o scamă de pe pantalonii albaștri din stofă și i-a dat drumul în aer. Un visător, a gândit Cati: asta devenise Laurian de când o părăsise. El privea scama purtată de vânt, minunându-se ca un copil. Martoră la primii lui pași făcuți fără premergător.

Ar fi vrut să suprindă clipa într-un tablou

Razele soarelui o mângâiau pe spate, tricoul cu dungi negre se încălzise, dar lui Cati îi plăcea senzația de căldură ce o cuprinsese ca într-un pântec protector. Îi era sete, dar nu voia să distrugă momentul ăsta. Renunță la gândul de a scoate sticla cu apă din rucsac. Ar fi vrut să suprindă clipa într-un tablou: Laurian, înainte de a deveni sincer cu femeia ce fusese cândva a lui. Pentru ultima dată când i se destăinuia.

– Nu făceam ce ne place. De ce să nu recunoaștem, Cati? Eu mi-am dat seama.

Cati a început să râdă. Și-a dat îndepărtat ochelarii de pe nas. Nu mai râsese de mulți ani cu lacrimi. Poate asta îl făcuse pe Laurian să îi privească acum chipul pe care se jucau umbrele frunzelor de castani: râsul ei ce făcea capetele să se întoarcă spre banca lor.

– Voiam libertate, iar dacă mai rămâneam o clipă în apartamentul ăla, o luam razna. Trebuie să mă înțelegi. Am făcut-o pentru amândoi.

– Ai hotărât că îți faci bagajele și să îmi lași un mesaj pe frigider. Cum crezi că m-am simțit? M-ai lăsat pur și simplu.

– Acum ți-e greu să înțelegi. După un timp, o să-ți dai seama că ți-e mai bine fără mine.

– Ce mă bucur că ai știut tu ce e mai bine pentru mine!

Cati s-a ridicat de pe bancă. Rucsacul i s-a părut mai greu. I-a întors spatele și s-a îndreptat spre ieșirea din parc. Nu s-a uitat în urmă și nu s-a uitat la suprafața lacului.

***

Într-o dimineață ploioasă, Cati și-a cumpărat bilet la Muzeul Albertina din Viena. Erau expuse câteva tablouri pictate de Laurian și voia demult să le vadă. Visul lui devenise realitate. Colecția de tablouri era intitulată True Lies. A parcurs, răbdătoare, fiecare încăpere de la subsolul clădirii. A ajuns, spre prânz, în fața unui tablou din 2022. Intitulat Cati, tabloul o reprezenta pe ea, întinsă pe canapeaua din apartamentul din Titan.

Pe pieptul femeii se odihnea o cutie de cozonac Panetone. Purta o rochie albastră cu mâneci lungi, bufante, dăruită de Laurian. Cati s-a uitat la femeia din tablou, cu părul răvășit.

Privirea ei o calma, o îmbrățișa ca o mantie din cremă de zahăr ars ce-i gâdila nările și buricele degetelor, înainte ca desertul să i se topească pe limbă. S-a uitat în ochii femeii din tablou și a șoptit: „Sunt ochii lui Laurian”.

Îi lipsea fostul ei iubit. Avea zile când se gândea la el. Când un obiect, un film sau o carte îi amintea de el. Învățase în acești ani să trăiască fără Laurian, încercând să facă acele lucruri pentru care nu avusese timp sau motivație: să gătească, să se înscrie la cursuri de scenaristică, să scrie pe blog, să meargă în vacanțe, să fie ea însăși.

Voia doar să mângâie literele

S-a apropiat nepermis de mult de pictură, și-a întins palma și a atins semnătura din colțul tabloului. Textura numelui lui îi amintea de feliile de pâine cu un strat subțire de unt pe care le mânca la micul dejun, în spital, când aflase că are diabet. Nu-i păsa că ar putea să o vadă personalul muzeului. Voia doar să mângâie literele, să simtă prezența lui Laurian.

Femeia din tablou s-a ridicat în șezut, a pus cutia de Panetone pe măsuța de lângă canapea și a desfăcut-o. În mâna dreaptă ținea un cuțit. A reușit să taie o felie subțire de cozonac și i-a întins-o lui Cati. O ramură de măslin găsindu-și destinatarul pe holurile unui muzeu vienez:

– Mănâncă!

Foto de Summer Stock: https://www.pexels.com/photo/full-length-rear-view-of-a-woman-overlooking-calm-lake-322032/