Proză publicată pe www.litero-mania.com, platformă literară independentă, în numărul 247 din mai 2022 (Sticla de rom).
Marea avea culoarea ochilor tăi în dimineața aceea, când mi-ai luat mâna într-a ta, într-un cocon de aer sărat. Auzeam în depărtare valurile, iar spuma lor era dornică să țeasă povestea noastră pe nisipul umed. Mi-ai arătat luna de sticlă pe cerul ce începuse să se întunece. Oare cum de s-au scurs orele atât de repede?
Pe măsură ce ne apropiam de valuri, am trecut pe lângă o barcă. Vopseaua ei se scorojise la fel ca pielea mea. Bronzul începuse să se cojească, bucăți de epidermă erau luate de briza mării și purtate, îmi imaginam eu niște fragmente de sticlă, până în partea cea mai îndepărtată a stațiunii.
Cum ar fi arătat un pescar îndrăgostit de sticla de rom?
Nu știam atunci că în lemnul acelei bărci uitate de-un pescar îndrăgostit de rom se va topi dragostea ta pentru mine. M-ai sărutat. Buzele mele ți-au răspuns, de parcă aveau nevoie de energia ta.
Tălpile noastre dansau pe nisipul ud în ritmul unei melodii hispanice, desprinse din boxele barului de pe plajă. Que dolor, que dolor… Credeam eu că o să mă doară, peste ani și ani, privirea ta în care se loveau valurile mării de un țărm în descompunere – cadavrul iubirii noastre?
Am continuat să dansăm ca doi sălbatici lângă barcă. Tu ai scos briceagul-breloc și ai scrijelit inițialele noastre. Eu am visat la o sticlă de șampanie. Am râs până când m-au durut obrajii și nu m-aș fi oprit dacă nu m-ai fi sărutat din nou.
Melodia durerii noastre
Semiluna veghea asupra noastră, iar briza îmi încrețea zulufii desprinși din clamă. Părul meu se mișca în ritmul muzicii, întunericul ne îmbrățișa pe amândoi în cochilia lui de sticlă. Îmi venea să o duc la ureche și să ascult melodia durerii noastre, nenăscute încă.
Eram tineri și marea era martorul nostru tăcut. Barca părăsită urma să devină, peste ani, oglinda relației noastre. Cine-ar fi crezut că o barcă veche poate să însemne șapte ani de ghinion? Tu erai pescarul, Miluna era sticla de rom de care te îndrăgostiseși într-o poiană, lângă un lac de munte. Uitaseși de mare și de amprenta trupurilor noastre pe nisip. Eu eram barca înghițită de nisip, cu lemnul ce se degrada pe zi ce trecea, din cauza unui soare mult prea strălucitor. Barca ce nu avea să mai plutească niciodată pe valurile unei iubiri cu gust de hamsii. O barcă ce își pierduse vâslele, pârghiile și tot ce o mai ancora în nisipurile mișcătoare.
Barca a învățat, după o vreme, să îmbrățișeze zilele petrecute pe plajă. Fără tine. Fără acel pescar ce n-a știut să o scoată în larg și să-i ofere nu doar iubire, ci mai ales libertate. Que dolor, que dolor, ya no volverás a mi! Ai rămas cu sticla de rom cu zâmbetul încadrat de părul brunet, iar eu m-am întrebat mereu ce a avut ea și nu am avut eu.
Foto de Fredy Teixeira: https://www.pexels.com/photo/rope-tied-on-a-shabby-boat-10954965/
Leave a Reply