Cu ochii la soare, ultima noastră zi pe pământ ar fi o notă muzicală. Sunetul unei clape un pian ce se odihnește pe o podea.
Podeaua e de fapt un parchet care scârțâie sub tălpile noastre. Suntem amândoi desculți. Dansăm îmbrățișați un ultim dans la parastasul unui soare despre care nimeni nu are ceva bun de zis.
Greșesc. Noi doi am avea ceva bun de zis despre soarele ăsta și despre felul în care razele lui ne luminează apartamentul în diminețile de sâmbătă.
Da, dansăm desculți, iar eu caut ceva printre amintiri, nu știu nici eu ce anume. Important e că nu mă opresc din a te redescoperi pe tine așa cum ești. Dansul continuă, soarele aproape că își dă ultima suflare, și-a uitat demult coregrafia, dar nici că-mi pasă.
un gest cât un atom din soare
Îmi păsa cândva doar să fiu perfectă pentru tine, să-ți pregătesc micul dejun și să mă accept așa cum sunt. Seară de seară, la ora 22:00 mi-am dat voie să mă vezi în toată splendoarea unor buchete de echimoze pictate pe gambele mele. Echimoze pe fesele mele. Mereu îmi zici să schimb acul stiloului de insulină.
Ești atent chiar și atunci când eu cred că nu ești atent, în vreme ce îmi aplic pe ten un serum cu vitamina C. Număr în gând ultimele bătăi de inimă ale soarelui ce ne veghează invidios de pe partea opusă a planetei.
Tu ții în strâns în pumn stiloul meu de insulină lentă, iar pentru asta te ador. Pentru grija cu care încălzești insulina cu mâna ta, ca să nu mă doară când o injectez în picior. E un gest cât un miliard de sori și abia acum învăț să-l apreciez.
Tot așa cum am învățat în ultimul an să apreciez vitamina C, peptidele și niacinamidele. Ce femeie învață alfabetul frumuseții abia după 37 de ani? Femeia aia sunt eu și nu fac decât să învăț să aplic pentru mine ceea ce nicio mamă, nicio bunică, și nicio mătușă n-au făcut-o cât timp soarele era încă sănătos sus, pe cer.
Ele nu m-au învățat niciun fel de alfabet, nimic despre dansul tandreții și dintre bărbat și femeie, nimic despre muzica de pian și nimic despre ce înseamnă să fii femeie într-un univers în care soarele e pe moarte.
Borseta mov
Încerc să nu mă gândesc la trecerea în neființă a astrului care ne-a vegheat pe mine și pe M în fiecare clipă a vieții noastre.
Dac-aș avea o mașină a timpului, aș vrea să derulez zilele înapoi până la una singură. Ziua în care am ajuns să putem glumi despre felul în care am aruncat spre M cu trusa de insulină.
Era o borsetă mov pe care cu greu am ajuns sa o accept, la fel cum am ajuns cu greu să-mi accept vânătăile de pe burtă, picioare și fese.
Ce lucru curios poate fi o echimoză atunci când știi că ți-o faci tu, cu mâna ta, cu un ac hipodermic care atinge un vas de sânge, chiar dacă tu crezi că faci injecția ca la carte în stratul de țesut adipos.
Nimic nu e ca la carte în viața ta, a mea, am pierdut șirul. Nu mai știu dacă scriu la persoana întâi, a doua sau a treia…
Notele de pian mă ghidează, mă țin de mână, deschid o umbrelă pentru a mă proteja de razele soarelui muribund. Nu mi se mai pare nici o tragedie dacă azi, mâine sau poimâine moare un soare, atâta vreme cât ideea de „ce am fost eu și M?” va dăinui.
În romantism ne scăldăm
Nu știu de ce mi-a venit să scriu ceva romantic, multă vreme mi-a fost rușine să recunosc că sunt o romantică, de parcă romantismul e o boală care te face să te scarpini pe cap de fiecare dată când respiri ori te gândești la persoana dragă ție.
Nu e o boală, e o stare de agregare, în romantism ne scăldăm. Unii dintre noi ne botezăm în el și ne asumăm că la moartea unui astru în univers tot va exista lumină.
Oricum, mie nu mai îmi este frică de întuneric. De întuneric se tem doar cei care n-au simțit niciodată pe pielea lor soarele arzător al verii, într-un concediu la Neptun, când uitam ce zi e în calendar, uitam de tine, uitam de M.
Soarele mai are doar câteva minute de viață, în visul meu de femeie romantică și fostă colecționară de invitații de nuntă încă dansez cu M în sufragerie. Parchetul e rece sub tălpile noastre, motanii dorm pe canapea. Dacă aș putea auzi pulsul soarelui, oare aș fi în stare să-i recunosc ultimele bătăi ale inimii?
Soarele e dispus să treacă cu vederea toate fricile mele, toate minciunile pe care mi le-am spus în toți anii ăștia de când trăiesc cu boala, de când bravez, de când zâmbesc atunci când doare. Da, uneori înțepăturile dor, chiar dacă e grăsime, e țesut adipos și e primitor ca o păturică moale. Multe lucruri dor, dar pe soare nu-l mai doare nimic.
Globul pe care s-a depus praful
Am un vis care se tot repetă. E o scenă, totul se petrece într-un glob de sticlă umplut cu apă și fulgi de cocos. Dacă îl agiți, o să vezi un cuplu dansând pe o melodie de Erik Satie. Clape, un pian, o pasăre măiastră ca un înger păzitor. Un soare. Un pian invizibil ca un scut protector. Dar globul stă cuminte. E nemișcat. Se odihnește pe raftul unei biblioteci. Pe el s-a depus praful. Nu l-a zgâlțâit nimeni. Are polul nord intact, iar cuplul care dansează n-am mai văzut de ani buni fulgi de zăpadă aterizând deasupra orașului. Poate tocmai de asta se stinge soarele azi. Poate că nici el n-a mai văzut fulgii de nea ținându-se aproape unii lângă alții, semănând cu un stol de gâște sălbatice.
Și oricum, pe cine ar mai interesa de ce se stinge soarele? Să-și vadă și soarele ăsta de drumul lui, să nu mai stea pe capul unui cuplu care și-așa are destule pe cap. Casă, masă, facturi, motani, veterinar, serviciu. Lista e lungă.
Soarele tocmai și-a dat ultima suflare pentru ca acest text să se nască.
Leave a Reply