Gustul amărui și pregnant al vișinelor din acele borcane cu dulceață pare să declanșeze o explozie în creierul ei. Pâinea moale și caldă e precum o plapumă confortabilă și ușoară – pilotă, cum îi zice în ziua de azi.
Nu precum plapuma grea, umplută cu lână, cu care era nevoită să se învelească în copilărie. Atunci nu avea o cameră doar a ei și de multe ori dormea în același pat cu fratele mai mare și uneori cu sora ei mai mare.
Dar astăzi doarme în patul cu saltea tare, alături de motan ei portocalii. Unul îi toarce la picioare, celălalt și-a făcut culcuș aproape de pieptul ei.
În copilărie n-ar fi avut voie să aducă pisicile în casă. Maică-sa ar fi certat-o, așa că azi nu-i pasă că împarte patul cu cele două portocale. Este adult, iar azi vrea să se răsfețe își pregătește pentru micul dejun cana cu cafea ce se va dovedi stăvilarul de peste zi menit să țină somnul la distanță. Își întinde untul pe pâinea caldă.
Ciudat lucru, când era copil nu-i plăcea untul, în schimb ar fi mâncat o sută de kilograme de triunghiuri de brânză Hochland. Așa cum erau triunghiiurile oferite de doamna Vișan, prietena mamei, atunci când o vizitau în unele dimineți de vară.
Doamna Viș îi oferea mamei o ceașcă cu cafea, iar ei, copilei, îi dădea o farfurioară cu dulceață de vișine, iar alături un pahar cu apă.
Îi plăcea senzația aia când zdrobea între dinți carnea moale a vișinelor. Cum pe cerul gurii se topea siropul gros al dulceții făcute de bătrână. Era un adevărat festin, se bucura de fiecare linguriță din acest desert pentru gurile răsfățate.
Cine și-a mai pus pirostriile…
Era o bună ocazie, pentru că maică-sa nu protesta, o lăsa să mănânce dulceața din borcane. Iar de la un punct încolo nu mai era atentă la copilă. Era prea ocupată să discute cu prietena ei, cu doamna Viș, despre vecine. Ori despre cine a mai murit ori despre cine și-a mai pus pirostriile.
Copila zâmbea, încercând să ia cu lingurița urmele de sos dulce de pe fundul farfuriuței. Auzi și la adulții ăștia! Cum să-și pună pirostriile în cap, că doar n-or fi nebuni.
Copila își imagina un bărbat și o femeie mergând pe ulița cu hârtoape ce ducea la casa doamnei Viș, amândoi cu câte un triunghi metalic pe cap, pirostrii murdare de funingine.
Părul lor mirosind a fum, a ars și a sute de focuri făcute sub acele pirostrii pentru a steriliza zeci de borcane cu compot ori zacuscă. Erau borcane puse pe un pat de paie ca niște comori prețioase, așa cum copila o văzuse pe maică-sa acasă.
Femeia pregătea grămada de borcane așezând printre ele cârpe vechi, bucăți colorate de material, apoi turna apă în acel tuci uriaș făcător de minuni.
Hore de borcane
Copila nu înțelegea rostul, nu înțelegea de ce se chinuie maică-sa atât cu zecile de borcane. Ar fi putut foarte bine să cumpere de la magazin bulion, sos de roșii cu bucăți mari de legume.
Ar fi vrut s-o întrebe de ce face ritualul cu acel lung șir de borcane. Poate că mamele doar asta visează, își spunea copila, hore de borcane.
Vedea borcane pe policioare, borcane cu zacuscă, dulceață, gem, bulion, murături făcute în oțet. Erau tot felul de culori și combinații înșirate pe polițe mari în pivnița unde copilei îi era frică să coboare singură.
Dar în acele vizite pe care le făcea cu maică-sa la doamna Viș se simțea în siguranță. Era cald în veranda bătrânei tunse scurt, cu păr argintiu ca al unei zâne din povești. O zână păstrătoare de gusturi în borcane și borcănașe, la fel ca mama.
Astăzi, ea mănâncă din ce în ce mai rar dulcețuri sau gemuri, nu pentru că ar avea grijă de silueta ei, ci pentru că simte că a pierdut o bătălie. Simte că nu va mai regăsi niciodată acele gusturi din copilăria ei. Erau gusturi impregnate pe scoarța cerebrală, tot felul de arome cuprinse între cele două emisfere. De acolo nu mai pot evada.
Motanii s-au culcat din nou, cât timp ea își băuse cafeaua. Unul doarme pe canapea, iar celălalt într-o cutie de carton. O cutie cu amintiri i-ar trebui ei acum, ar fi bun și un borcan – de ce nu? – în care să surprindă gustul acelei veri în care a vizitat Cracovia cu M ori aroma acelei înghețate savurate în Viena. Doar că în apartamentul ei nu există policioare.
Ciocolată dușmănoasă
Are doar câteva borcane goale, uitate pe fundul unui sertar. În ele au fost cumva smântână, unt de arahide și pastă de ciocolată – nu cremă Nutella – deci o ciocolată îndulcită cu stevia. Nici măcar nu era moale și cremoasă ca Nutella. Era o ciocolată dură, dușmănoasă. Ea abia reușea să o scoată cu o lingură din borcan și să mănânce cu câteva felii de măr verde.
Dar asta se întâmpla demult, în vara aia de acum câțiva ani, când era la început cu diabetul. Tocmai ce fusese diagnosticată cu boala asta, iar în casa ei nu exista niciun borcan suficient de mare în care ea singură să se ascundă și să plângă după sănătatea ei pierdută.
Nu existau borcane care s-o adăpostească și s-o hrănească cu felii mici de pâine, rotunde ca un bănuț, acoperite cu unt și dulceață de vișine. Nu existau borcane menite s-o ferească de ea însăși, de crizele și frustrările ei.
Colacul de salvare
Dar nu avea un borcan suficient de mare, așa că s-a mulțumit cu o farfurie albă de forma unei scoici, farfurie cu tematică marină, chiar dacă ea locuiește într-un oraș poluat.
Farfuria asta urma să devină colacul ei de salvare, colacul care urma să-i redea libertatea. Pentru că indiferent de cât de obosită și de frustrată ar fi fost, odată ce și-ar fi pus farfuria în față și ar fi mâncat ce se afla pe ea, grijile și toți factorii de stres ar fi dispărut negreșit.
Leave a Reply