Acum doi ani, am participat (în calitate de cursant) la un atelier de microficțiune la Fundația Calea Victoriei. Și chiar dacă am lipsit la câteva ateliere din seria aceea, tot am reușit să scriu ceva foarte scurt, o microficțiune pornind de la o temă dată pe un bilețel. Ca la loterie. Recunosc, să scriu microficțiune nu este punctul meu forte, mi se pare greu să spui o poveste într-un singur paragraf.
Vă las mai jos o „mostră”, să vedeți ce am scris. Aș fi vrut să scriu o microficțiune despre doi îndrăgostiți, însă a ieșit cu totul altceva:
Pui de om
N-a mai pictat niciun tablou de când el s-a despărțit de ea. Visează numai crăpături pe coaja unui ou. Ovulul ei incapabil să rodească. Visează fisurile ce pulsează pe tavanul unui salon de spital. Ridurile de pe fruntea ei sub care se ascund măștile anxietății. Visează văile unei forme de relief ce îmbrățișează un cordon ombilical la capătul căruia e un pui de om. E puiul ei. Pictează după un timp o fetiță cu bucle blonde, rochiță cu volane. Visează că o ține de mână, în fața unui tablou. În muzeul unui tată absent. Pictura e o oglindă. Fetița vede în ea chipul femeii și îi dă drumul la mână: „Nu ești tu mama mea!”.
Tema dată de lectorul atelierului de microficțiune a fost: „Scrieți despre povestea din spatele Marelui Canion”.
Fotografie: https://www.pexels.com/photo/brown-egg-on-white-ceramic-plate-7036628/
Leave a Reply