Borcanul cu povești

A goli geanta e o artă. Eu vă zic astăzi cu ce mi-am umplut geanta.

Am găsit, recent, în vitrina unei librării din centrul Bucureștiului, o carte despre cum să-ți organizezi geanta.

Cartea se numește „Arta de a alege, a organiza și a goli geanta” și este scrisă de Dominique Loreau. Am cumpărat-o pe loc. În speranța că o să mă ajute pe partea de organizare.

Recunosc, uneori în geanta mea este un haos. Însă în acel haos reușesc să găsesc ceea ce am nevoie – când am nevoie. Nu am citit cartea încă, dar o păstrez pe noptieră, în ideea că o să-i vină rândul într-o bună zi.

Cum îmi aleg gențile atunci când le cumpăr?

Ei, bine, am un criteriu principal legat de pasiunea pentru lectură. Să fie genți mari, în care să încapă o carte, poate chiar un roman voluminos. Și pe lângă carte, să aibă loc și o agendă (ideal să fie una subțire). Poate un carnet / caiet cu spirală. Neapărat A 5. Nu-mi plac agendele foarte groase, nici grele. Îmi place, în schimb, să rup foile după o perioadă, mai ales dacă nu mai am nevoie de informațiile notate acolo.

De când sunt pacientă cu diabet tip 1 cu acte-n regulă, geanta mea trebuie să satisfacă niște criterii clare. Să fie bine compartimentată, să se deschidă ușor, rapid, pentru acele situații de urgență care au legătură cu glicemia.

De ce spun asta? Glicemia mea poate ajunge uneori la valori extrem de mici și-mi poate pune viața în pericol. Așa că geanta mea trebuie să aibă buzunare mari, compartimente unde să pot ține stilourile (penurile) de insulină, mica trusă cu glucometrul și bandeletele pentru testarea glicemiei.

Ce nu lipsește din geanta mea?

Din geanta mea nu lipsesc, desigur, pixurile, cheile, cartela de acces de la birou, cardul cu abonamentul (Metrorex + STB). Însă cele mai importante – mai importante ca portofelul – sunt, în opinia mea, pliculețele de zahăr, pliculețele cu gel pentru sportivi (tot pe bază de zahăr), sprayul nazal cu glucagon (pentru acele situații-limită când glicemia mea ar scădea sub 50 mg/dl); mai am și unul sau două pliculețe cu miere, batoane de la Lidl pe bază de fructe uscate (care au un conținut ridicat de zahăr). Ați prins ideea…

Am în geanta mea un adevărat depozit de zahăr, în diverse forme: cristal, gel, solid, doar-doar o să mă ajute ceva din „depozit” să cresc glicemia rapid. Desigur, din geantă nu puteau lipsi medicamentele – în general cele din clasa analgezicelor. Medicamente pentru dureri de cap. Pentru dureri menstruale nu mai am nevoie. Ca pacientă recent diagnosticată cu o formă (nu gravă) de endometrioză, am grijă să țin tot timpul în geantă medicamentul prescris de medicul meu ginecolog. Fără acest medicament știu sigur că starea mea s-ar agrava, aș avea din nou dureri.

Truse de make-up, pudră, blush, palete cu farduri de pleoape nu am în geantă. De ce? Pentru că mă machiez înainte să plec de-acasă – la birou, la conferințe de presă. Am, în schimb, o cremă hidratantă pentru mâini, un ruj cremos, o oglindă mică, hârtie specială care absoarbe sebumul de pe față. Pe lângă asta, multe pixuri (primite la evenimente și la conferințe de presă) și multe bonuri fiscale. Din când în când, fac o trecere în revistă a conținutului genții și arunc zeci de bonuri inutile. Nu e ca și cum mi-aș pierde astfel șansele de a câștiga la Loteria Bonurilor…

A crescut în greutate odată cu mine

E grea geanta mea de-acum. Aș zice că a crescut în greutate odată cu mine, din mai 2021, de când am aflat diagnosticul: diabet zaharat tip 1.

Din 2021, am început să iau în greutate, ușor-ușor. Organismul meu a fost dat pe brazdă de tratamentul cu insulină, de aceea nu am rămas la cele 47 de kilograme pe care le-aveam la momentul diagnosticului. Așa că da, din geanta mea n-aveau cum să lipsească cele două tipuri de insulină pe care le folosesc.

Iar geanta a început și ea să se dea pe brazdă din luna mai 2021, devenind mai încăpătoare, devenind mai grea. Oferind adăpost pentru acele cu care mă înțep în degete de fiecare dată când folosesc glucometrul pentru a-mi măsura glicemia. Adăpostind chiar și ace de 6 mm, de 4 mm, mai rar de 8mm cu care-mi injectez insulina de mai multe ori pe zi – în brațe, în abdomen, picioare, gambe, chiar și în colăceii de grăsime.

Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, sunt multe „obiecte” ascuțite în geanta mea. Am și o pilă de unghii, ce-i drept. Tot pentru situații „de urgență”: urăsc să mi se rupă o unghie, să se exfolieze la vârf, și din cauza asta să-mi agațe bluzele și hainele. Așa că e musai să am o pilă mică în geantă.

Aventura merge mai departe

Mai am tot felul de rețete și prescripții de la medici, cu informații utile despre suplimentele pe care ar trebui să le iau în mod regulat. Pe-astea nu le arunc niciodată. Mut rețetele și bilețelele de la medici dintr-o geantă într-alta, iar aventura lor merge mai departe.

Nu știu cum aș putea caracteriza pe mai departe geanta mea. Aș zice că e prietena mea, că are tot ce-mi trebuie pentru a-mi oferi primul ajutor în caz de hipoglicemie: glucagon, zahăr, siropuri, batoane dulci de tot felul. Este trusa mea de prim-ajutor, o trusă ambulantă, deloc ușoară. N-am cântărit niciodată geanta. Cred că de frică n-am pus-o pe cântar. Ori poate că n-am vrut să știu, cu adevărat, ce greutate are. N-am vrut să o fac de râs pe „prietena” mea.

În fond, nici nu contează ce greutate are. O consider un aliat, un sprijin. Un punct de referință. Un punct fix în viața mea. O constantă. Poate de-asta nu-mi plac poșetele, poșetuțele, gențile de tip clutch, atât de mici încât abia dacă încap în ele un telefon mobil și-un ruj.

Uneori am impresia că sunt nevoită să car întreaga casă după mine

Regret, în unele momente, că sunt nevoită să car întreaga casă după mine, zi de zi, ca un melc, în ideea de a preveni ceva grav. Acel ceva s-ar traduce prin hipoglicemie, un eveniment de care eu, ca pacient cu diabet de tip 1, mă tem. Poate chiar prea mult mă tem de el.

Însă datorită faptului că am geanta aproape, că o am cu mine peste tot, teama asta se mai diluează. Se estompează. N-am o explicație științifică. Tot ce știu e că mi-am creat o rutină. O rutină care o include pe ea. Geanta. Și mai știu că nu plec niciodată de acasă fără sfânta treime a diabeticului. Ce conține această triadă (esențială în cazul meu)?

1. Penarul cu cele două stilouri cu insulină (una e lentă, alta e rapidă);

2. Borseta neagră a glucometrului, unde se află și zeci de ace, bandelete, și ace pentru penurile de insulină;

3. A treia e o borsetă mai mică, roz, uneori mov, unde țin colecția mea de pliculețele de zahăr, și unde adaug și mai multe ace pentru stilourile de insulină, plicuri cu miere, medicamente, plicuri cu gelurile acelea dulci, special concepute pentru sportivii care fac efort fizic.

Refac stocurile din geantă 🙂

La anumite intervale de timp, sunt nevoită să refac stocurile din geanta mea: alte ace pentru penuri, alte pliculețe cu zahar (colecționate din cafenele, restaurante și benzinării, ba chiar și de la prieteni), alt spray cu glucagon (dacă pe cel din geantă l-am folosit ca să tratez o hipoglicemie), alte bandelete de testare, alte penuri de insulină și tot așa. Un cerc al vieții. Conținutul genții se reface. Un cerc care se reia de la sine.

Adaug în borsete și în geantă alte batoane, bomboane, fructe confiate transformate în pastă, iar această pastă este turnată în forme plate, ca niște lame late. Gândiți-vă la lamele unor gume de mestecat ce arată ca autostrăzile. Au fost situații – deloc puține – când autostrăzile astea de zahăr mi-au crescut glicemia, readucându- mă pe linia de plutire. Făcându-mă din nou funcțională.

Geanta mea îmi știe toate secretele când vine vorba despre diabet. E colacul meu de salvare. Ea e „diabetologul” meu. E asistenta mea personală. Nu mă judecă dacă mi-am injectat prea multă insulină rapidă la o masă. Desigur, nu mă ceartă pentru că glicemia mea a sărit, după masa de prânz, de 250 ml/dl. Nu se supără pe mine dacă uneori pun în ea și un pliculeț cu hrană umedă ori o pungă cu bobițe pentru pisicile de stradă.

O geantă funcțională

Desigur, nu e o geantă fancy, e mai degrabă o geantă funcțională. Nu e genul de geantă pe care o poartă fotomodelele când ies în club, să se distreze. Nu e genul de accesoriu pe care îl etalează vedetele pe covorul roșu, la premiileOscar. Dar ea e geanta mea. Este pe umărul meu zi de zi. Este acolo să mă ajute, să mă sprijine, să-mi dea o mână de ajutor de la primele simptome ale hipoglicemiei.

Nu e geantă de colecție. Nu e geantă de designer. Nici Birkin bag nu e. Nu-i crește valoarea în timp. Nu costă sute de euro. Dar pentru mine e neprețuită. E ceea ce am nevoie în fiecare zi. E autostrada lină ce-mi asigură un drum clar, ca să-mi cresc nivelul zahărului din sânge.

Suișuri și coborâșuri pe graficele glicemiilor

Uneori, „drumul” ăsta are suișuri și coborâșuri – în sensul de vârfuri haotice care se văd pe graficul glicemiilor mele (noroc cu aplicația din telefon care îmi arată acest grafic). Dar pentru mine e geanta perfectă. E suficientă. E cea mai bună. Aș zice că e perfectă așa cum e, chiar și în momentele alea când pe căptușeala ei s-a împrăștiat zahăr din pliculețele rupte. În momentele când din hârtia delicată a pliculețelor glucidele-au simțit nevoia să evadeze. Uneori așa e viața. O viață cu zahăr vărsat în interiorul genții. Ce poți face? O golești, o scuturi, o umpli. Și o iei de la capăt.

E o geantă frumoasă la exterior, care-ți oferă tot ce ai nevoie în momentele în care ești vulnerabil. Mai ales ca pacient cu diabet de tip 1. O geantă care-ți cunoaște toate secretele. Toate discuțiile cu prietenele la cafea. Toate înjurăturile scăpate printre dinți, la semafor, când mașinile trec pe roșu, iar tu, un biet pieton cu glicemia de 179 mg/dl, chiar dacă ai verde la semafor, nu poți traversa.