Dintr-un motiv pe care astăzi pot doar să-l intuiesc, cred că datorită tatălui meu am ales să urmez o facultate de jurnalism. Mâinile lui au și ele o legătură cu toată povestea asta.
În copilărie, îmi plăcea să-i ascult poveștile despre aventurile din copilăria lui, despre verii lui, despre joaca din acele vremuri îndepărtate.
Îmi plăcea să-i urmăresc trăsăturile feței și picăturile de transpirație de pe tâmple, de pe frunte. Mai ales picăturile alea mari, care se rostogoleau pe nasul lui ascuțit, până în vârf, atunci când se concentra în timpul unei operații grele. Urmăream coborârea acestor picături de sudoare în timp ce el repara televizoare. Aș zice că era atât de concentrat, de parcă se afla deasupra pacientului, într-o intervenție chirurgicală, dar tata nu era medic chirurg. Iar mie oricum nu-mi plăceau medicii când eram copil. Îi uram pe toți. Nu doar că-i uram, dar voiam să moară toți doctorii din lume.
Magicianul care scoate cu mâinile tot felul de „minuni” din televizoarele defecte
Din fericire, tata era magician în ochii mei. Tot ce făcea el căpăta dimensiunea asta magică, de parcă ar fi urcat în fiecare seară pe o scenă. De parcă ar fi apărut din spatele unei cortine roșii și ar fi scos dintr-o pălărie un televizor cu lămpi.
Tata știa să repare televizoare. Știa să descifreze hărțile încâlcite ale unor circuite din măruntaiele televizoarelor cu tub din anii aceia de dinainte de Revoluție, dar și după 1990.
Datorită lui aveam acces la o altă lume. Un tărâm magic unde alți copii n-aveau cum să pătrundă. Și nu mă refer aici doar la cabina de proiecție din căminul cultural unde tata „dădea” filme, ca un Moș Crăciun darnic ce scotea din tolbă, în fiecare sâmbătă, o peliculă nouă.
În atelierul lui, o clădire cu doar câteva încăperi, încălzită cu o sobă electrică, mă jucam cu butoane cu arc, cu piese al căror nume nu-l știu nici astăzi. Mă jucam cu sârme colorate din care-mi confecționam inele pentru fiecare deget. Sau cu bucăți de placă verde pe care se odihneau tranzistori și rezistențe, piese ca niște gândăcei cu picioare metalice.
Aveam ocazia de a-l observa pe tata lucrând, eram mai mult decât o muscă amărâtă pe perete. Făceam observație participativă, cu zeci de ani înainte de a învăța ce înseamnă observația participativă.
Ritualul curățării mâinilor
În ciuda măruntaielor pline de praf ale televizoarelor și ale aparatelor de radio pe care le repara când avea timp, tata avea mâinile curate. Chiar și în zilele când își făcea de lucru sub capota Daciei lui și se murdărea de unsoare, la final îmi plăcea să-l urmăresc cum își curăță meticulos, urmând un adevărat ritual, degetele și podul palmei cu ajutorul unei paste speciale, dintr-o cutiuță.
Pastă din tolba lui de magician. Substanțele din pasta aia cumpărată de la oraș reușeau să înmoaie unsoarea, vaselina, depunerile negre și vâscoase de pe mâinile lui, după ce intraseră în contact piesele Daciei, cu praful din interiorul cutiilor acelor televizoare din altă epocă.
Praf care-l făcea pe tata să strănute tare, cu poftă. Să prelungească acel „hapciu!” și să-i aud ecoul ca-ntr-o peșteră, așa cum doar tații știu să strănute din cauza prafului.
Muncile lui îl obligau să poarte alte și alte pălării
Poate faptul că l-am putut urmări îndeaproape în copilăria mică m-a făcut să prețuiesc atât de mult muncile lui, munci de tot felul, care-l obligau să poarte mereu alte și alte pălării. Tata viceprimarul. Tata depanatorul TV. Sau tata profesorul de fizică. Tata care proiecta filme pe un ecran mare, într-un cinematograf din sat. Tata zis și Nelu lu’ Milion, după bunicul lui patern. Sau tata deținător de suprafețe mari de pământ arabil. Să nu uit de tata bărbatul care împrumuta cu mâinile lui celor din sat roaba, bormașina, aparatul de sudură, cazanul pentru țuică și altele, și altele date cu împrumut.
Tata defunctul. Tata despre care astăzi vorbesc la timpul trecut. Dacă ar mai trăi, aș vrea să-i arăt lumea mea magică, așa cum este ea acum. Să vadă toate lucrurile pe care le-am realizat. Să citească toate prozele pe care le-am publicat în reviste și antologii. Să-mi dea Like la o postare de pe blog. Să mă încurajeze când am glicemii proaste. Să-mi ofere o ceșcuță cu vișinată cu mâinile lui curate. Să-mi spună ce lucruri din universul meu magic îl fac mândru de mine.
Fotografie de la: https://www.pexels.com/photo/a-person-with-greasy-hands-7568433/
Leave a Reply