„N-am avut plasă pentru tine, tată” este un exercițiu mai vechi, scris în mai 2022, în urma unui atelier de scriere creativă. Tema de la acel moment a fost o povestire căreia să i se potrivească titlul „Scrisoare către tatăl meu”. Eu am optat să ficționalizez mult din această scrisoare.
Tatăl meu frumos,
Am așteptat să plece Mihaela la cumpărături cu o plasă în mână, înainte de a-ți scrie această scrisoare. De cum a încuiat ușa, am scos din sertar albumul cu fotografii și l-am răsfoit. Nu m-am grăbit. Știam ce urma să se întâmple. Cu ochii mei, când degetele atingeau hârtia imprimată cu chipul tău. Mihaela nu m-ar lăsa să-mi satisfac nevoia de a plânge. Însă asta nu mă face să o iubesc mai puțin.
Azi am rămas fără cerneală. Niciun pix care să scrie mesajul pentru tine. „Mesaj”. Sună atât de școlăresc. Am deschis laptopul și am intrat pe site-ul sanatoriului „Viața de Apoi”. Mi s-a părut o idee bună să aștern în bara de căutare, lângă lupă, tot ceea ce nu am îndrăznit să-ți spun în ultimul an.
Se întâmplă lucruri bune în viața mea, tată. Dacă te-ai afla acum lângă mine, am ciocni amândoi paharele cu vin, după ce m-ai pune să-l ridic pe al meu spre tavan, în lumina becului, să-i admir culoarea. Și ce-am mai bea noi doi vin roșu, tată, dacă idiotul ăla de preot nu l-ar fi vărsat peste coliva ta, peste capacul sicriului, peste pământul care te acoperă. Vinul s-a acrit în paharul meu. L-am desenat pe suprafața unei lacrimi ce nu mai știa să curgă. Rămăsese blocată ca o proastă, între două riduri. Nu vreau să vadă Mihaela că am plâns. Totuși, am lăsat pe noptiera de lângă pat un indiciu pentru ea. Albumul în care am adunat fotografii cu tine. Nu știu ce-a fost în capul meu.
Mi-ar fi plăcut să o cunoști, să ne fi văzut împreună în casa de la țară. Să ne fi auzit cum chemăm pisicile borțoase din vecini, în fiecare seară. Mihaela aliniază trei castroane cu mâncare de la pliculeț, începe să pisăie, mângâind blana felinelor. Pe rând, ele i se freacă de picioare.
Cred că ăsta e motivul pentru care m-am îndrăgostit de ea. Felul în care are grijă de pisicile venetice, ca o soră mai mare, îmi amintește de tine. Cum Mihaela nu se așază la masă până când nu hrănește mai întâi mimozele cu mustăți. Transhumanța pisicească. Îmi vine să râd, pentru că știu cât de mult detesta mama când tu făceai același lucru. Când te aștepta cu ciorba aburindă în farfurie, iar tu ieșeai din bucătărie și chemai pisicile la festin. Miez de pâine înmuiat în sos.
Mi-ar fi plăcut să ne vezi în viața de toate zilele, cum ne lăfăim în pat dimineața cu două dintre pisicile noastre, cum ne bem cafeaua împreună pe canapea, în timp ce ne uităm la case renovate pe HGTV. Și poate dacă ne-ai vedea, dincolo de zațul depus pe fundul cănilor noastre și dincolo de cearceafurile mototolite, cu siguranță ți-ai da seama cât de mult ne iubim, cât de multă fericire există în viața noastră, în săruturile de dimineață, înainte de a pleca la lucru, care par a spune „o să-mi fie dor de tine”, și în îmbrățișările noastre.
Mihaela e femeia care a reușit să mă schimbe, să mă înțeleagă. Ți-ar fi plăcut de ea și nu ai fi ezitat să ciocnești un pahar cu femeia blondă, invitând-o să mânânce din carnea făcută pe grătar.
Poate că în globul disco cu milioane de oglinzi unde sufletul tău și-a găsit odihna veșnică ai păstrat pentru noi două o sticlă cu vin de împărtășanie și o bucățică de pastramă de oaie.
Ne privești din sfera agățată în tavanul unei biserici cu pardoseala pavată cu cercuri de colivă și bomboane mentolate și ne dai binecuvântarea ta. Să vă văd mirese! ne urezi din capătul mesei acoperite cu voal alb. Pânza flutură ca o trenă și-mi gâdilă urechea stângă. Suspin și-mi aud ecoul îmbrățișându-mă, ferindu-mă de frig și de tavanul alb ca o plasă de siguranță. Nu mai suport să privesc tavanul. Uit de el pentru o clipă și mă gândesc la mâncarea preferată a Mihaelei.
Știi că datorită ei am învățat să gătesc? Acum am înțeles de ce se spune că dragostea trece prin stomac. Dacă ai știi câte lacrimi am vărsat deasupra tocătorului, într-un viscol cumplit cu morile de ceapă, mi-ai spune că Mihaela merită. Că știi și tu asta, că ea e femeia vieții mele.
Ce păcat că nu ne poți vedea acum! De când ne-am mutat împreună și ne-am găsit echilibrul una alături de cealaltă, zilele nu mi se mai par atât de lungi, dorul de tine nu mai pare că mă biruie de parcă ar fi o plasă…
Tatăl meu frumos! Șoptesc și-mi trec degetele peste chipul tău dintr-o fotografie. Stând pe un fotoliu, privești, gânditor, undeva departe. Eviți obiectivul camerei și pe cel ce ți-a făcut poza. Poate în secunda aia vedeai în viitor. Ne admirai de la distanță pe mine și pe Mihaela, la începutul relației.
Ghiceai te iubesc-ul de pe buzele ei într-o zi de 6 iunie. Simțeai caramelul sărat din colțul gurii mele, înainte ca ea să mă sărute în parcul IOR, în măcănitul rațelor de pe lac. În fotografia din mâna mea, tu, tatăl meu frumos, păreai deja pierdut în globul tău disco cu oglinzi.
Aș fi vrut să fiu acolo, lângă tine, cu o plasă de siguranță țesută dintr-o rochie de mireasă pe care aș fi purtat-o la nunta mea și a Mihaelei, după ce te-aș fi salvat. N-am avut plasă pentru tine, tată. Nici în ziua în care ai făcut fotografia, nici în ziua când ai plecat din spital. Țesătura nu ar fi rezistat în fața greutății, pentru că niciodată nu m-am priceput să creez cu mâinile mele ceva durabil, nemuritor.
Am renunțat să caut cerneală, pixuri și foi. Îți scriu aici, tastând în Viața de Apoi. Nu mai am multe caractere la dispoziție. Totuși, continui să te caut. Apăs în neștire butonul roșu. CĂUTARE. Degetul arătător mă doare. Mouse-ul a rămas fără baterie. Un lichid maro se scurge printre degetele mele.
Am pus fotografia pe noptieră, să te poată vedea Mihaela. De fapt, speram ca din ea să ne poți vedea împreună, măcar pentru câteva ore, să ne auzi discuțiile stupide, să ne privești când râdem de bărbații de pe YouTube care se filmează mâncând ori când dansăm în miez de noapte, după ce am băut o sticlă întreagă cu vin.
Poate doar îmi imaginez că am scris totul pe o lupă zgâriată, pe lentila ochelarilor tăi, pe un bob de grâu din palma ta, pe o fărâmă de pastramă, pe coada unei pisici pe care ai mângâiat-o cândva, pe stratul de drojdie depus pe fundul unui pahar ca o plasă din care s-au evaporat durerea și întristarea și suspinarea. Nu mai simt nimic. Apăs iar și iar, căutându-te. Mouse-ul se topește. CĂUTARE.
Mihaela deschide ușa camerei. Mi-e poftă de înghețată cu aromă de caramel sărat. Se apleacă și-mi atinge încheietura stângă. Îmi așază perna sub cap. Părul blond se joacă „elasticul” pe pielea mea. Nu-mi recunosc mâna tatuată cu bănuți de echimoze.
— Elena! Ajută-mă să o schimb pe doamna Păun, din 14. Iar a făcut pe ea. Hai, mai repede, că trebuie să-i pun altă perfuzie la două!
Sursa foto principală: https://www.pexels.com/photo/a-woman-holding-a-picture-frame-14745315/
Leave a Reply