Viața cu diabet este precum o cutie (plină) cu bomboane de ciocolată. Nu știi niciodată cum glicemia o să-ți crească după ce mănânci una. Sau două. Sau trei.
De fapt, știi asta, pentru că ai la îndemână matematica diabetului, nu? Se presupune că știi regula de trei simplă și că știi să-ți calculezi cu ajutorul ei câți carbohidrați se află într-o bomboană de ciocolată. Sau în două. Sau în trei. Dar să lăsăm referința la filmul „Forrest Gump” deoparte și să trecem la subiectul despre care vreau să vă scriu astăzi.
Chiar dacă nu e vreo ocazie specială, chiar dacă nu e Ziua Mondială a Diabetului, mi-am zis că e un prilej bun să fac câteva mărturisiri despre diabet. Și nu în orice fel de „scenariu”. Cu diabetul tip 1 în autobuz. Mai precis, în 104. Un autobuz aglomerat. Subiectul zilei: frica sau fricile.
Cred că pluralul e termenul corect, pentru că mi-am dat seama (ori poate a fost o conștientizare din aia cu C mare) că am o mulțime de frici – hai să le zic temeri zilnice – în calitate de pacientă cu diabet tip 1.
Drumul lung spre farmacie
Am plecat de la serviciu, dar înainte de asta, mi-am injectat 3 unități de insulină. Port pe braț senzor de glicemie, așa că el m-ar fi alertat în autobuz dacă nivelul glucozei ar fi scăzut periculos de mult. Totuși, în drumul lung spre farmacia dintr-un mall bucureștean, m-au năpădit fricile. Cum, ce frici? Alea legate de o posibilă hipoglicemie.
Oare o să aud alarma de pe telefon? O să pot deschide geanta în aglomerația asta? Oare o să pot umbla la fermoar? De ce am ales să nu-mi port geanta pe umăr, ci o țin ca pe o sacoșă? Se bălăngăne la fiecare curbă și se lovește de picioarele mele. Mai am prin geantă pliculețe de zahăr luate din cafenele? Telefonul a vibrat în geantă și era alarma de hipoglicemie? Dar oare am loc să mă mișc?
Fricile mele își continuă mișcarea browniană
Un bărbat cu păr grizonant sforăie în picioare, la câțiva centimetri de mine. Stau cu spatele la el. Reușește, nu-mi dau seama prin ce legi ale fizicii, să mă calce pe picior. Își cere scuze. Îmi întrerupe șirul de întrebări. Fricile mele își continuă mișcarea browniană – proful meu de fizică din liceu al fi mândru de mine că-mi amintesc acest termen, mă dau deșteaptă – dar frica e tot acolo. Sunt cu simțurile încordate, cu mâna curelușele genții mele noi. Sper să anticipez vibrația telefonului mobil.
Mă obsedează gândul că n-o să aud alarma de hipo. Poate n-a fost o idee bună să-l las în geantă. Am, totuși, buzunare la fusta pe care o port astăzi. Dar e prea înghesuială în autobuz. Nu-mi plac toate trupurile astea care se-împing în mine din toate direcțiile. Nu-mi place că nimeni nu-mi respectă spațiul personal. După un timp, un alt bărbat mă calcă pe vârful degetului. Pe celălalt picior.
Oare am făcut prea multă insulină?
Autobuzul nu dă semne că se va opri prea curând. Reiau întrebările în capul meu, încep cu: oare am făcut prea multă insulină înainte de a pleca de la birou? Dacă fac o hipoglicemie acum, o să simt? O să mă ia cu tremurat? Dar dacă n-o să simt simptomele fix acum, în autobuzul 104, când abia reușesc să mă țin cu o mână de bară?
Îmi vine o idee: schimb mâna, mușchii celeilalte mă dor, dar îmi sunt recunoscători pentru pauza pe care le-o ofer. Am stat prea încordată, prea țapănă, agățată ca o maimuțică de la zoo de o bară metalică.
Vreau aer curat, ce bine că a plouat, e un geam deschis în autobuz, îl glisez, îl împing, fac tot posibilul să respir. Aerul curat, răcoros, pătrunde printre capetele noastre.
Ce-o să creadă călătorii despre mine?
Bărbatul în stare de ebrietate continuă să sforăie la răstimpuri. Parcă aș face meditație ghidată datorită lui, datorită respirației lui. Inspir. Expir. Îmi vine să râd, dar doar zâmbesc. Ce-o să creadă călătorii din 104 despre mine? Uite-o și pe-asta, râde de una singură! Râd de sunetele și bolboroselile bărbatului din spatele meu, cu trupul drept, într-un echilibru precar.
Cine s-ar fi gândit că o să văd azi un bărbat dormind în picioare, ca un cal nărăvaș ce n-a uitat drumul spre casă? Cobor la a doua, bolboroselște. Apoi din nou îl aud sforăind. Dar a zis asta în urmă cu vreo patru sau cinci stații.
Îmi vine să râd iar, îmi dau voie să zâmbesc. O femeie și fiica ei de opt sau nou ani urcă în autobuz. Femeia ridică o cutie de transport, din plasă și pânză. În ea se află o pisicuță. Privirile mi se intersectează cu mica blănoasă. Văd pisica plutind în acea cutie ținută de femeie deasupra capetelor noastre. Se tine agățată de bară, în 104, dar cu aceeași mână reușește să țină și geanta de transport. Pisicuța e la înălțime, poate respiră un aer mai curat decât noi.
Am uitat de fricile mele, mi-e milă de felină și-aș vrea s-o mângâi prin plasa genții, dar n-am nicio mână liberă. În dreapta țin geanta și-o sacoșă de pânză, cu stânga mă țin agățată ca de un colag de salvare.
Dintr-o dată parcă nu-mi mai este frică de acel scenariu în care fac o hipoglicemie severă în autobuzul 104, în drum spre farmacie. Nu-mi mai este teamă că, din cauza aglomerației, n-o să ajung să iau plicul cu 32 de grame de gel cu aromă de zmeură, o formulă special concepută pentru cei care fac sport de performanță.
A fost o aventură cu tot cu diabet
Am reușit eu, totuși, performanța de a coborî întreagă și puțin șifonată din autobuzul 104 la stația Pierre de Coubertin. Iar prin „întreagă” mă refer la faptul că n-am făcut o hipoglicemie severă, așa cum mă temeam, ci doar am fost călcată pe cei mai frumoși balerini. O aventură, da. Dar nu se compară cu o cutie plină cu bomboane de ciocolată. La coborâre, glucoza mea era, pe senzor, 185 mg/dl. M-am bucurat că am ajuns la destinație. Chiar dacă aveam dureri musculare în brațe, de la toată aventura de a mă ține de bare și de a nu-mi pierde echilibrul.
Cam atât pentru astăzi despre fricile mele (legate de diabet) din autobuzul 104, frici pe care sunt sigură că mulți pacienți cu diabet tip 1 le înțeleg.
Așa că vă încurajez și pe voi – fie că sunteți sau nu pacienți cu diabet tip 1 – să-mi împărtășiți în comentarii care sunt fricile voastre când vă urcați într-un autobuz aglomerat și știți că aveți o distanță foarte mare de parcurs cu acel mijloc. Chiar sunt curioasă să citesc răspunsurile voastre.

Leave a Reply