Zilele trecute mă aflam la semafor, plecasem de la birou, din zona Piaței George Coșbuc, iar lângă mine, așteptând să se facă verde, era o femeie cu o sacoșă voluminoasă din care ieșeau „buchete” semețe de busuioc înflorit.
Pentru mine, care am crescut la sat (vă las aici o mostră despre Naipu), mirosul de busuioc în floare (să fiu sinceră, aș menționa și mirosul de busuioc uscat) are o componentă de magie, de religiozitate, aș zice chiar de credință în Dumnezeu.
„Teleportare” în copilărie
Fiind sensibilă la mirosuri și arome, și de data asta aroma frunzelor de busuioc a reușit să mă teleporteze în trecut. Mai ales în copilărie. În casele bunicuțelor mele, unde busuiocul uscat se punea la icoană, unde busuiocul uscat făcea parte din „artileria” preotului care venea să stropească prin casă cu agheasmă, în preajma botezului Domnului, prin ianuarie.
În bucătăria bunicuțelor mele, busuiocul nu era folosit ca ingredient în mâncare, ci avea aura asta mistică – de ingredient care protejează și care, pus sub pernă în noaptea de Ajun a Bobotezei (5 ianuarie) ajuta fetele nemăritate să își viseze ursitul (adică viitorul soț).
Dacă nu mă înșală memoria, cred că ultima dată mi-am pus busuioc sub pernă acum vreo zece ani, când deja eram într-o relație cu actualul meu iubit. Și l-am visat pe el. Luasem o crenguță de busuioc uscat de la mama (era o crenguță înflorită), de la țară, o pusesem în geantă ca pe o comoară prețioasă, protejată într-o folie de plastic A4, așa numitul „chiloțel” pentru colile albe, și am venit cu busuiocul în apartamentul unde locuiam cu chirie. Da, l-am pus sub pernă. Cine mai știe ce altceva oi fi visat atunci?
Nu mă grăbeam să cresc
Cert este că ador aroma asta de busuioc sfânt, ce pare să aibă o putere magică asupra mea. Mă gândesc că nu degeaba frunzele din sacoșa femeii de la semafor m-au făcut să visez la zilele lipsite de griji din copilărie, când tot ce se auzea în camera bunicilor mele era o muscă neastâmpărată. O muscă ce nu mai știa să iasă pe fereastră… Zilele când icoana veghea de pe peretele de la răsărit, iar eu stăteam cuminte.
Părea că universul avea răbdare cu mine, nu mă grăbeam să cresc, nu mă grăbeam să înțeleg fețele din icoane, doar mă bucuram de buchetul de busuioc uscat pe care îl avea bunică-mea de pe deal legat cu o sfoară roșie.
Întotdeauna mi s-a părut un adevărat mister faptul că busuiocul și sfoara roșie din jurul său făceau o pereche atât de bună. Nu mă miram, deci, că era folosit inclusiv la nunți. Dda, am prins și nunți „cu obiceiuri” respectate, la sat – desigur, când mireasa și cavalerul de onoare stropeau nuntașii cu apă dintr-o găleată, la o răspântie. Mireasa și „cavalerul” foloseau, bineînțeles, un ditamai mănunchiul făcut din busuioc uscat, legat cu ață roșie. Potrivit dexonline, mănunchiul de busuioc folosit de preot pentru stropirea cu apă sfințită se numește sfeștoc.
Fragmente de amintiri, la simpla mirosire a frunzelor de busuioc
Astăzi, când mă gândesc la frunzele de busuioc, nu-mi vine în minte aroma de pizza, nici de alte preparate italienești ornate cu busuioc proaspăt, de un verde crud. Ci mai degrabă îmi vin în minte trăiri, senzații, fragmente de amintiri greu de scos la suprafață.
Nimic din ce ar răsfăța papilele gustative, ci doar senzații ce-mi inundă creierul cu fragmente de imagini din cele două case ale bunicilor mele. În acele case, busuiocul era pus la loc de cinste.
Mănunchiul de busuioc nu era o jucărie, nu era ornament în casă. Era un lucru sfânt, folosit la ocazii speciale. Era elementul secret și învăluit în mister care ne făcea pe noi, fetițele și adolescentele să ne imaginăm cum ar putea arăta bărbații. Să ne gândim la chipul celor ursiți nouă, viitorii noștri soți.
Foto-simbol cu frunze de busuioc de MÖV Frame de la Pexels: https://www.pexels.com/photo/fresh-green-basil-plants-with-dew-drops-35503513/
Leave a Reply