Borcanul cu povești

Mă gândesc la cărămizi. Și scriam într-o postare de pe blog, de acum câteva luni, că am nevoie de eroi ca de aer. Într-adevăr, reţeta vieţii mele include mulţi eroi.

Dar seara trecută, poate sub influenţa verii, mi-am dat seama că sunt genul de femeie care are nevoie – într-un mod sau altul – de cărămizi.

De pildă, când eram copil, în grădina părinţilor mei se găseau o mulţime de cărămizi. Rămăşiţele unei epoci demult apuse, care proveneau de la un han pe care îl deţinea străbunicul meu.

Îmi plăcea să mă joc în acea grădină, dar mai ales îmi plăcea să mă joc cu resturi de cărămizi, bucăţi fărâmiţate şi fărâmicioase de cărămizi roşii.

Joacă de copil cu bucăți de cărămizi

Mai mult, joaca mea cu cărămizile mergea mai departe, până în punctul în care produceam, prin frecarea de un perete, un praf de cărămizi. Adoram să mă joc cu pulberea fină, ca un mic alchimist. 

Seara trecută, nu ştiu cum se face că mi-am amintit de cărămizi şi de ideea de a construi ceva din ele – dacă ştii şi cum să o faci.

Să luăm următorul exemplu. Se ia o relaţie, care este un fel de funcţie matematică ce are două coordonate: un X şi un Y, adică el şi ea.

În această funcţie, ea, ca o furnicuţă bună ce este, ridică un piedestal din cărămizi. Ele sunt udate uneori cu lacrimi, iubire, durere şi chiar sentimente contradictorii.

Pe acest piedestal care seamănă cu un grafic cu două axe, întocmai ca la matematică. Se ridică persoana mult-adoratului conducător al vieţii ei amoroase.

Un piedestal făcut din cărămizi

El stă un timp pe acel piedestal din cărămizi, care a fost ridicat cu mult efort, într-un anumit număr de ani. Dar iată că se întâmplă ceva cu funcţia matematică a relaţiei. Apare o ruptură, X nu mai este egal cu Y. Piedestalul se cutremură din temelii. Cărămizile se sparg în milioane de fragmente şi stau acolo, în viaţa ei, cuminţi, aşteptând. Ce? Nu se ştie.

Ea, femeia, partea esenţială a funcţiei matematice din exemplul meu, are o idee care începe să încolţească, neştiind de unde a fost influenţată.

Iată că ea începe să ridice şi să construiască ceva din acele puţine cărămizi rămase intacte. Ridică un zid. E un zid mare, falnic, aproape impenetrabil. Îl ridică în jurul ei, dar nu fără efort. În mortarul ei a inclus multă muncă, sudoare. A adăugat suferinţă, multe nopţi nedormite, pahare cu vin roşu. A pus și aşteptări, trădări şi lecţii pe care le-a învăţat sau nu, mai devreme sau mai târziu.

Şi zidul se ridică falnic, este din ce în ce mai înalt cu trecerea timpului, iar ei i se pare o construcţie tot mai bună. Este cel mai bun mecanism de apărare al ei.

O bună perioadă de timp, zidul funcţionează, pare că trăieşte prin ea şi pentru ea. Zidul este acolo, cărămizile sunt şi ele acolo, parcă strălucesc pline de mândrie, ştiind că oferă adăpost unui Grinch singuratic.

Zidul, conceput ca un mecanism de autoapărare

Dar zidul, deşi a fost conceput ca un mecanism de autoapărare, are şi un defect. Acest “minus” este perfect reflectat de un citat al personajului Tyrion Lannister din serialul “Urzeala Tronurilor”. Sună aşa:

“Oare de ce, atunci când cineva ridică un zid, vine altcineva şi vrea să afle imediat ce e dincolo?”.

Iar defectul zidului a fost că a stârnit curiozitatea cuiva, un alt el. Şi până ca ea să îşi dea seama că zidul a dat naştere unei curiozităţi, cu timpul, s-a ivit o nouă funcţie matematică. Iar asta avea altă coordonată masculină. Această funcţie a avut un rezultat la care puţini se aşteptau: zidul a cedat, a început să se surpe. La început, s-a surpat doar pe ici, pe colo.

Au apărut iniţial doar mici crăpături în zidul de cărămidă roşie, dar ea nu le lua în seamă. Apoi acele crăpături au început să crească exponenţial. Să se lărgească până când cărămizile au căzut, una câte una, la picioarele ei plăpânde şi descoperite.

Nimic nu prevestea asta, dar iată că zidul ceda pentru prima oară. Într-o zi a cedat de tot, lăsând-o expusă în faţa unui cuvânt cu “r” pe care, până mai ieri, se temea să îl rostească: relaţie.

Exemplul meu poate că nu este cel mai bun şi poate că nu multe femei se regăsesc în el. Dar ceea ce încerc să transmit, pe cât posibil, este că noi, femeile, nu ar trebui să încetăm niciodată să construim lucruri, obiective sau idealuri.

Cum se pune corect piatra de temelie?

Nu trebuie să ne fie teamă să încercăm noi reţete, noi funcţii matematice. Nici să încercăm noi ingrediente pentru a obţine un mortar mai bun, care să ajute la consolidarea relaţiei. E un mortar care o face mai solidă în timp.

Pentru a învăţa cum se pune corect piatra de temelie, ce înseamnă să pui sau să construieşti bazele unei relaţii ai nevoie, pentru început, doar de câteva cărămizi. Dacă nu ştii unde sau cum să le găseşti, îţi vei da seama rapid cum să le identifici.

Aceste “cărămizi” pot fi membri ai familiei, apropiaţi, iubiţi, soţi, prieteni, colegi de serviciu sau de şcoală. Pot fi simple cunoştinţe care îţi oferă un sfat, o lecţie de viaţă sau un umăr pe care să plângi la nevoie.

În timp, când ai învăţat de una singură că nu mai ai motive să ridici un piedestal, că nu mai ai de ce să construieşti un zid în jurul tău, vei deschide ochii în faţa unor noi proiecte.

Vei învăţa să construieşti alte lucruri cu ajutorul cărămizilor din viaţa ta, cum ar fi o relaţie, o familie sau o casă. Trebuie doar să găseşti arhitectul potrivit. 

Postare apărută inițial pe blogul meu de pe secțiunea de bloguri a site-ului feminis.ro.