„Atomi Lambada și un câmp de forță” este un text mai vechi, scris în aprilie 2023.
Probabil că deliram. Nu era posibil ca lucrurile să se termine astfel. Dar în timp ce păpușa mea (una dintre puținele mele păpuși) din copilărie, botezată Mirela, blondă, cu ochii albaștri, cu o rochiță cu volane de culoarea bobocilor de gâscă, dansa cu partenerul ei, Costel, care purta singura lui cămașă în carouri și o pereche de pantaloni negri, haine ce păreau ruda sărmană a unei uniforme din anii comunismului pe care ar fi purtat-o Ștefan Bănică Jr. în Liceenii, mi-am zis că e exclus să delirez acum.
Poate că visam și poate că, de fapt, capul mi se odihnea în clipa asta, când scriu, pe o pernă moale, într-un apartament din cartierul Giulești situat la etajul șase. Nu avusesem niciodată o păpușă-băiat și dacă aș fi avut, nu pot să vă promit că aș fi botezat-o Costel. Mirela a dispărut în lumea în care se duc toate păpușile când ne pierdem credința în ele, în iubire și în jocul de-a mireasa.
Ori poate că nu mi se odihnea capul pe podeaua din lemn a clădirii Căminului Cultural din Naipu și nu mă lovisem la tâmplă. Era o clădire mare care adăpostea cinematograful și discoteca din sat, dar și grădinița. În unele seri, după ce se încheia proiecția filmelor, tatăl meu punea muzică la un magnetofon, cu ajutorul unei stații de amplificare a sunetului, iar tinerii dansau pe ritmurile unor melodii din anii ’80 și de la începutul anilor ’90. Dar ce știu eu? Eram prea mică atunci ca să rețin nume de trupe, de artiști, versuri ori cuvinte într-o limbă pe care nu o înțelegeam. Nu am reținut nici măcar hainele purtate de el, ci doar mâna care ținea o mână mai mică, de fetiță adormită, în serile de sâmbătă.
Totuși, ceva-ceva tot știu. O melodie pe care o fredonam pe o scenă, poate chiar și în casă ori la grădiniță. Poate pe o podea din lemn ce se transforma, în mintea mea, într-un ring de dans. Lambada. Nu-mi mișcam picioarele de pe podea, de parcă tălpile mele ar fi fost lipite de lemn. Doar buzele. Priveam drept înainte. O fotografie într-un album de demult e dovada de care ar avea nevoie cercetătorii britanici atunci când vor decide să mă studieze până la nivel de atomi. O fetiță cu o pălăriuță. În fața unui microfon cu stativ, fixat astfel încât să ajungă până la înălțimea ei.
Divaghez. Capul meu nu se află pe perna din apartamentul din Giulești, nici pe podeaua Căminului Cultural. Ci se sprijină pe pietul lui Alin. Rochia mea lungă foșnește, mă învârt, fac o piruetă, el mă ține de mână. Mă dor mușchii feței de la cât de mult am râs și am zâmbit în seara asta, la balul de absolvire a clasei a douăsprezecea. Mi-ar fi plăcut ca noaptea să nu se termine niciodată, ca eu și Alin să fim prinși într-o buclă temporală, într-un glob de sticlă umplut cu apă în care să nu ningă cu fulgi de zăpadă, ci cu petale albe de trandafiri, să dansăm la nesfârșit pe melodia „La Camisa Negra” a lui Juanes și să nu ne trezim niciodată din acest vis adolescentin în care fiecare minut din pauzele dintre ore contează.
Pun punct paragrafului de mai sus și ridic pixul de pe foaie. Mă gândesc cum aș putea descrie ringul de dans pe care a avut loc o crimă. O moarte simplă, nu ceva prea complicat. Nu o moarte de om. Am văzut câteva documentare pe Netflix despre criminali în serie, încât să pot numi asta o „etapă de documentare”. Ori ar trebui să îi zic „predocumentare”?
Crimă e și atunci când te minți singură și crezi că iubirea e veșnică sau că prima ta iubire va dura până la adânci bătrâneți, că veți încărunți împreună și că El va fi singurul bărbat cu care vei petrece toată viața.
Uite că pixul uită să mai pună punct amintirilor de la balul de la sfârșitul clasei a douăsprezecea și tot ce vrei să faci cu timpul tău e să spui o poveste cu început și sfârșit, cu conflict și personaje bine conturate, „cu carne pe ea”, așa cum ți s-a tot repetat la cursurile și atelierele de scriere creativă că trebuie să fie povestirile (și de unde să cumperi carne pentru povestiri?).
Dar în ultima vreme sindromul impostorului e tot mai prezent în viața ta, se strecoară printre rândurile pe care le scrii vineri seara într-o agendă, printre firele tale albe de păr încrețite pe care nici măcar peria rotativă nu reușește să le îmblânzească, printre pixurile colorate cu gel, printre acei atomi din hârtie și printre post-it-urile roz și printre rezervele cu cerneală care au început să sece din cauză că nu le mai folosești, că tu nu mai scrii cu stiloul, ești prea grăbită, de parcă ai uitat cine ești, te-ai îndepărtat de povestea ta personală, de ai tăi atomi cu un singur electron.
Ai uitat cum e să scrii cu stiloul tău lila primit cadou de la iubitul tău, așa cum ai uitat cum arăta Alin, fostul tău iubit din liceu, care îți apare uneori în vise, într-o formă sau alta, vise în care încă formați un cuplu, dar tu îți amintești în secunda în care te trezești în patul tău din Titan și îți recapeți starea de conștiență că nu mai sunteți împreună, că anul ăsta se împlinesc zece ani de când nu l-ai mai văzut, că încă păstrezi în șifonier, pe un umeraș, rochia roșie cu buline albe, e rochia ta de învingătoare, așa cum îți place ție să o numești, cumpărată de la Tina R, cu care te-ai îmbrăcat în vara aia, când te-ai văzut cu Alin pentru prima dată după despărțirea voastră.
Dar stai! Spui stop, ai dat prea multe detalii despre ea. Rochia aia nu ești tu. Tu ești o femeie care își scrie povestea personală, dar care se străduie să găsească și cuvintele potrivite. Pixul pare să nu te mai asculte, scrie singur povestea asta a unei femei pe care tu o numești patetică, deși știi că folosești în mod greșit cuvântul.
Patetic nu are în română sensul pe care îl are în engleză – cel puțin așa ți s-a spus – , dar chiar și așa, cu bune sau cu rele, femeia aia patetică ești tu și nu ți-e rușine deloc să recunoști că te emoționezi ușor, că plângi la unele filme, că obosești să îi asculți pe unii colegi când se plâng că sunt obosiți, și că ai învățat să iubești din nou în anul 2015, dar cine ar vrea să citească o poveste despre o despărțire?
E un subiect atât de banal încât nici măcar crenguțele de vâsc nu s-ar atinge de el, nu s-ar agăța de el așa cum o faci tu de textul ăsta în care încerci să dovedești… Ce? Să dovedești și atât.
Mai bine spune-ne o poveste motivațională, despre o femeie puternică ce ridică ziduri în jurul ei și care apoi le dărâmă cărămidă cu cărămidă de parcă ar construi cu ele în etapa următoare un castel din cărți de joc gata să ia foc la prima parolă rostită greșit.
Hai, spune-ne o poveste despre un personaj-femeie care evoluează, se transformă, pleacă din punctul A în punctul B, spune-ne detalii și dă-ne un teaser despre călătoria eroinei noastre, călătorie care începe pe un ring de dans și ea ajunge pe un al doilea ring de dans, care e de fapt podeaua acoperită cu bucăți de parchet care s-au îndepărtat unele de altele, ici și colo.
Este podeaua pe care dansează azi, în 2023, o femeie – o vom numi Aura – și un bărbat, pe care îl vom numi Ștefan, noi știm că cei doi dansează ca și când nu i-ar privi nimeni, nici măcar cei doi motani portocalii pe care au plătit în 2017, în mod simbolic, suma de 20 de lei.
Dar ce mai înseamnă „simbolic” în zilele noastre? Ea știe răspunsul? I-am văzut adoptând cei doi motănei, i-am văzut crescându-i și hrănindu-i cu brânzică de vacă. Nu vrem să ne gândim că i-ar putea călca pe cozi ori pe lăbuțe în timp ce dansează pe melodii din anii ’80 ori de la începutul anilor ’90 în sufrageria din Titan.
Vă mai spunem doar că femeia, Aura, râde până când o dor fălcile, până când simte scurte junghiuri în obraji, știm că ea nu s-ar fi gândit niciodată că atunci când o iubire adolescentină arde cu o flacără mult prea puternică încât poate fi văzută de pe orbita Pământului, din cenușa ei se nasc niște atomi, îi vom numi deschizători de drumuri noi.
Iar dacă acesta vi se va părea un clișeu, atunci vom numi „atomi Lambada”, cu puteri ieșite din comun, ce seamănă cu licuricii dacă licuricii ar bea rom cu cola zero.
Numai că acești atomi sunt invizibili acum și creează un câmp de forță în jurul Aurei și al lui Ștefan în timp ce ei dansează, câmpul de forță e atât de puternic încât nu poate fi străpuns de vorbe grele rostite din cauza vaselor nespălate din chiuvetă, nici de truse de insulină aruncate la nervi spre celălalt, nici de zilele care încep cu durerile de cap ale Aurei.
Din fericire, unele zile se încheie cu amândoi stând pe canapea, înconjurați de atomi, râzând, comentând în timp ce se uită pe canalul youtuberului lor preferat, îmi place să mănânc. Și totuși ce miroase așa? Ne întrebați. A murit ceva pe un ring de dans, vă răspundem, când Aura avea 18 ani neîmpliniți, dar cui îi mai pasă acum, în 2023, cum miros iubirile vechi când se descompun, iubiri demult apuse?
Cui îi mai pasă de ele – fostele – când iubitul din prezent îți dăruiește cărți în paginile cărora tu îți strecori nasul, ca un șoricel înfometart, și adulmeci mirosul de hârtie impregnată cu cerneala tipărită în alt deceniu? E bine, e cald, patul e moale. Fostele și foștii au rămas în trecut.
Capul ei se odihnește pe umărul lui Ștefan, Aurei nu îi mai este rușine să danseze la nunți și botezuri de când formează un cuplu, nu se mai gândește la oamenii care se uită (dar care, de fapt, nu se uită) la ei doi, dansează cu Ștefan pe o mie de ringuri de dans într-un multivers alcătuit dintr-o mie de sufragerii cu parchet pe podea. Din când în când parchetul scârțâie sub tălpile lor goale, presărat cu mici granule de nisip purtate din litieră de piciorușele motanilor lor, Ștefan știe să se miște în ritmul muzicii, el simte muzica și se lasă învăluit de fiecare melodie. Ea încearcă să țină pasul cu el și să nu-i dea drumul, să se agațe de el, să nu-l piardă niciodată.
Pentru că, așa cum v-am povestit noi, unele iubiri mor pe ringul de dans și ard precum combustibilul unei rachete de milioane de dolari în ziua lansării, în timp ce alte iubiri se nasc acolo, agățându-i pe cei doi îndrăgostiți cu un cordon ombilical format din atomi Lambada, iar muzica ce se aude pe fundal nici nu mai contează, atât timp cât miliardele și miliardele de atomi mențin câmpul de forță pentru Aura și Ștefan.
Sursa foto (sus): https://www.pexels.com/photo/people-wearing-masks-12442361/
Leave a Reply